Cea mai bună şcoală din Regatul Unit, statut determinat pe criteriul performanţei elevilor ei, nu e una cum s-ar aştepta mulţi. Nu-şi selectează elevii după capacitate ori cartier. Deserveşte o comunitate defavorizată din Wembley, în Londra. Şi se mândreşte cu o metodologie de predare strictă şi riguroasă. Comentează Nick Timothy (editorialist, fost consilier politic al premierului Theresa May) pentru The Telegraph, citat de Rador Radio România.
Şcoala Michaela, fondată de Katharine Birbalsingh, e detestată de mulţi de la stânga, care-i dispreţuiesc metodologia şi-i pizmuiesc succesul. Însă ştirea că un elev a dat şcoala în judecată din cauză că interzice rugăciunile publice i-a şocat pe mulţi de la dreapta. „Cum e posibil”? se întreabă partizani ai imigraţiei şi apărători ai multiculturalismului, cu o naivitate greu de crezut.
Răspunsul e simplu. Din multe puncte de vedere şi comparativ cu alte state, Regatul Unit a reuşit să-şi gestioneze bine noua identitate multi-rasială. Însă, din alte puncte de vedere evidente, chiar săritoare în ochi, nu reuşeşte. În localităţile britanice e larg răspândită auto-segregarea pe criterii etnice şi religioase. Iar, în multe şcoli, segregarea e chiar mai pronunţată decât în comunităţile pe care le deservesc.
Şcoala aceasta e un soi de Singapore al sistemului de învăţământ britanic. Exact aşa cum Lee Kuan Yew a conchis că al său oraş-stat multi-rasial nu poate menţine pacea decât printr-o aplicare fără compromisuri a unei legislaţii aspre, tot aşa se asigură Birbalsingh că elevii ei sunt trataţi egal sub politica disciplinară exigentă a şcolii. Toţi copiii mănâncă doar meniuri vegetariene, pentru a se evita segregarea religioasă la ora mesei. În şcoală nu există vreun spaţiu de rugăciune pentru niciun fel de religie.
Birbalsingh afirmă că le-a cerut elevilor proveniţi din toate mediile să facă sacrificii pentru ca toţi să poată trăi în armonie. „Şcoala noastră trebuie să fie un loc în care copiii de toate rasele şi religiile aderă la un lucru pe care cu toţii îl avem în comun şi care e mai mare decât noi înşine: ţara noastră”, a explicat ea.
Însă această viziune e respinsă de activişti şi de cei care le dau apă la moară, cei care cer excepţionalism în locul egalităţii.
După cum explică Ed Husain în cartea „Islamistul”, „islamizarea deplină a spaţiului public în şcoli (rugăciuni publice, afişe islamice, femei purtând voal islamic)” constituie o exprimare a puterii şi o intimidare – a profesorilor, a altor elevi şi a altor musulmani. La Michaela, apariţia rugăciunilor în curte a coincis cu o agravare a comportamentului agresiv. O fată a fost presată să poarte voal islamic. O alta a abandonat corul şcolii, fiindcă i s-a spus că muzica e interzisă în islam. Iar alţi elevi au fost presaţi să se roage în public.
Nu e vreo coincidenţă că ONG-ul Muslin Engagement and Development e descris într-o evaluare independentă antitero comandată de guvern drept având un „istoric bine documentat de colaborare cu extremişti” şi că miniştrii refuză prin regulament dialogul cu Muslim Council of Britain, deoarece îi suspectează de extremism; ambele sunt organizaţii care au pornit campanii pentru crearea de spaţii de rugăciune pentru musulmani în şcoli. Toate acestea contează, întrucât greşelile noastre ne propulsează acum în viteză spre un anumit tip de societate. Cazul de faţă ar trebui să fie un apel de trezire la realitate, dar nu e unul izolat. Şcoala Primară Barclay, din estul Londrei, e păzită de poliţişti, fiindcă a primit ameninţări după ce directorul a decis să interzică orice simbol politic, inclusiv steagul palestinian.
O altă şcoală din aceeaşi zonă, St. Stephens, a fost supusă intimidării, pentru a anula interdicţia purtării voalului musulman la clasele I-IV. În faţa unor şcoli din Birmingham au avut loc proteste islamiste contra educaţiei sexuale – acelaşi oraş în care a avut loc scandalul „calului troian”, când nişte activişti au încercat să preia controlul asupra unor şcoli de stat, pentru a le impune un etos islamic habotnic.
Apoi mai sunt şi profesorul din Batley, care se mai ascunde şi acum după ce le-a arătat elevilor o reprezentare a lui Mahammad la o oră de educaţie religioasă (incident din 2021; familia profesorului s-a refugiat din oraş din cauza ameninţărilor musulmanilor – n.t.), dar şi mascarada de proces ţinut într-o moschee din Wakefield, fiindcă un băiat deteriorase neglijabil un exemplar de Coran.
Extremiştii ne transformă şcolile şi alte instituţii – în câmpuri de luptă. Dar, în loc să-l înfrunte, statul are atitudinea conciliatorismului ori încurajării faţă de ei. Legislaţia noastră, mai ales cea privind egalitatea şi drepturile omului, le permite extremiştilor şi activiştilor să joace pe degete statul şi societatea, în vreme ce, la locul de muncă şi în serviciile publice, s-a capitulat în faţa corectitudinii politice şi a teoriei critice a rasei, importată din SUA.
În loc să le permitem adepţilor unor ideologii să le distrugă, trebuie să construim mai multe instituţii precum Michaela – trainice, unificatoare şi concentrate exclusiv pe excelenţă. În Wembley şi pretutindeni, aceasta e alegerea cu care ne confruntăm. Alta mai importantă nu există.
