13.8 C
Ploiești
duminică, 19 mai, 2024
spot_img
AcasăOcolul PamantuluiMigraţia în masă poate mătura clasa conducătoare cu ochelari de cal a...

Migraţia în masă poate mătura clasa conducătoare cu ochelari de cal a Vestului

Rishi Sunak îşi va înfrunta răzvrătiţii, dar a fost o victorie a la Pirus, care nu-i mai poate salva guvernul. Legea Rwanda nu poate opri bărcile cu imigranţi şi cu atât mai puţin i-ar putea convinge pe alegătorii exasperaţi să mai aibă încredere vreodată în conservatori, scrie Allister Heath pentru The Telegraph.

Conservatorii care l-au împiedicat pe Sunak să-şi înăsprească legea s-au expus singuri ca fiind patologic incapabili să priceapă imensitatea provocării reprezentate de migraţia în masă – fie ea legală ori ilegală – pentru ordinea occidentală a secolului 21. Cei mai mulţi alegători – în Regatul Unit şi în toată Europa – consideră că imigraţia e la cote nesustenabil de ridicate, dar cu toate acestea va exista o presiune pentru a o ridica la niveluri mult mai înalte, mai cu seamă natalităţii schiloditoare a Vestului.
În decursul următoarelor decenii, zeci, dacă nu sute de milioane de oameni vor încerca să părăsească Asia, America Latină, Orientul Mijlociu şi Africa, fugind de sărăcie, război şi haos. Lucru care ar copleşi aproape orice fel de societate – gazdă şi care va forţa o regândire deplină a abordării occidentale cu privire la imigraţia economică, integrare, azil şi refugiaţi. Fie că ne place ori le detestăm, se vor construi ziduri, iar dreptul internaţional va fi distrus. Politicienii care nu vor sau nu pot să se adapteze vor fi cel mai probabil măturaţi, începând cu Sunak şi Joe Biden în noiembrie a.c. şi, ulterior, când îi va veni fiecăruia vremea, terminând cu conducătorii aproape fiecărei ţări europene, inclusiv Olaf Scholz al Germaniei şi Emmanuel Macron al Franţei.
Politicienii partidelor consacrate trebuie să soluţioneze aceste probleme într-un mod civilizat, fiindcă, în caz contrar, vom vedea propulsate la putere personaje cu adevărat detestabile. Guvernele trebuie să acorde cetăţenia cu mai mult discernământ, să reducă imigraţia semnificativ şi să găsească modalităţi pentru ca nou-veniţii să deprindă un ataşament pentru noua lor ţară.
În acest context, planul Rwanda e ridicol de nepotrivit. Nu poate fi suplimentat la nevoie. Nu ne scoate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Nu contestă principiul non-expulzării (într-o ţară periculoasă pentru expulzat) şi nici vreo altă convenţie postbelică privind refugiaţii, altfel acorduri încheiate cu intenţii bune, dar acum depăşite, interzicând guvernelor să aleagă ce persoane se pot stabili pe teritoriul lor. Nu repară cu nimic, disfuncţionalul Birou de Interne (echivalentul ministerului) şi tendinţa lui de a-i scăpa de sub monitorizare pe imigranţii ilegali, nici faptul că instanţele şi aparatul administrativ interpretează legea cu o asemenea laxitate.
Mă situez de multă vreme în aripa liberală a mişcării conservatoare, fiind partizanul unor identităţi britanice moderne şi nuanţate şi al unei societăţi multi-religioase şi indiferente la culoarea pielii. Nu am cuvinte pentru succesul uluitor al atât de multor imigranţi patrioţi, bine integraţi, şi al copiilor lor, şi este evident că modelul britanic de integrare s-a comportat per total mai bine decât cel francez şi german. Ar trebui să fim mândri de Britania noastră multi-etnică, de premierul nostru hindus şi de progresul excelent pe care l-am realizat în privinţa combaterii rasismului.
Însă acum mai am şi convingerea că volumul imigraţiei a devenit nesustenabil de mare, că anumite grupuri au devenit primejdios de izolate de restul naţiunii. Extremismul e în ascensiune şi trebuie să verificăm mult mai atent pe cine lăsăm să intre, dacă vrem să ne menţinem coeziunea socială.
Influenţa tot mai mare a extremei stângi asupra culturii noastre a avut consecinţe devastatoare, dacă Regatul e văzut acum ca un stat „colonialist” malefic, atunci de ce ar vrea oricine să se integreze? Poveştile noastre de succes în materie de imigraţie au un singur numitor comun: credinţa în visul britanic, adică într-un sistem meritocratic în care munca asiduă, valorile familiale şi devotamentul pentru educaţie îi pot permite oricui să urce pe scara socială.
Un vis incompatibil ca teoria critică a rasei. Obsesia ideologilor woke pentru politică şi cote identitare, asmuţind o categorie împotriva alteia, dezbinând lumea în „oprimaţi” şi „opresori” şi discriminând oamenii albi, e menită să submineze modelul de integrare de succes al Regatului. Ea denigrează caracterul britanic şi exagerează diferenţele dintre indivizi. E indulgentă cu extremismul islamist. A contribuit la provocarea unui val de antisemitism.
Curentul woke e incompatibil cu construcţia unei societăţi multi-etnice şi multi-confesionale de succes şi, în consecinţă, e incompatibil şi cu un nivel ridicat al imigraţiei.
Şi pledoaria economică pentru imigraţia în masă – adică opusul admiterii colective a unor indivizi cu performanţe înalte – a început să scârţâie. Imigraţia a susţinut într-adevăr
PIB-ul general, dar nu a putut ameliora PIB-ul per capita. Iar principalul argument, cum că imigraţia va mări productivitatea, nu s-a confirmat în practică. Mulţi imigranţi nu se alătură forţei de muncă, ci vin aici pentru reintegrarea familiilor ori la studii, iar de aceste două categorii se abuzează de fapt extrem de mult.
Imigraţia economică – din oricare ţară din lume – trebuie să fie astfel calibrată încât să aducă oameni cu cea mai mare probabilitate de a deveni contribuabili neţi. Cazurile în care unui imigrant i se repartizează o locuinţă socială ar trebui să fie foarte atipice şi trebuie să adoptăm un sistem de asistenţă socială bazată pe contribuţie, astfel încât numai aceia care au contribuit de-a lungul anilor să primească ajutor social.
S-a dovedit că guvernului îi vine mai uşor să importe muncitori decât să soluţioneze realitatea în care milioane de cetăţeni s-au împotmolit în dependenţa de ajutoare sociale şi suferă de o calificare slabă şi de epuizarea capitalului social (izolare socială). Ce mai preferă politicienii noştri să facă e să menţină ajutoarele sociale mici prin importul de muncitori ieftini, dar şi să economisească bani prin refuzul de a instrui noi medici.
Dată fiind scleroza legislaţiei noastre de planificare urbană, care împiedică construcţia de noi locuinţe – actualul nivel al imigraţiei provoacă o criză a locuinţelor. În 2022-2023, s-au construit în Anglia 234.400 de locuinţe; migraţia netă în Regat în anul încheiat, în iunie 2023, a fost de 672.000, a căror mare majoritate s-a stabilit în Anglia. Penuria gravă de locuinţe de care suferim se agravează şi mai mult, accelerat din cauza nivelului imigraţiei, corelat cu cel al construcţiei de locuinţe, iar cei care sunt loviţi sunt tinerii.
Institutul IZA din Germania a constatat că, în Elveţia, creşterii imigraţiei cu 1% îi corespunde o scumpire a locuinţelor cu 4,3 – 5,9%. Până şi Elon Musk, care pledează în general pentru politici de imigraţie liberale, crede acum că stocul de locuinţe –şi, prin implicaţie, populaţia de 333 de milioane a Americii – nu mai poate creşte în practică cu mai mult de 1-2% pe an. Teza propusă de Matthew Yglesias în cartea „Un miliard de americani” – triplarea populaţiei SUA, pentru a se atinge plafonul global maxim al asistenţei sociale – pierde rapid sprijinul dreptei pro-capitaliste.
Criza locuinţelor a dus la apariţia unei noi generaţii de comunişti, iar, până când nu vom dubla ori chiar tripla construcţia de locuinţe, migraţia în masă nu va mai fi compatibilă cu conservatorismul. Este un moment darwinian pentru conservatorii britanici şi pentru partidele de centru-dreapta de pretutindeni: ori vor combate imigraţia, deopotrivă legală şi ilegală, ori se vor confrunta cu extincţia.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole recente