Credo ziaristic interbelic
“ZIARUL PLOIEȘTII, un adânc scormonitor al faptelor”
Cătălin Dobrescu
Mihail Sevastos aminteşte în Monografia Ploieştiului că în anul 1936 în judeţul Prahova şi în oraşul Ploieşti apăreau 48 de ziare şi reviste.
Unul dintre cele mai importante ziare existente în localitatea noastră în perioada interbelică era “Ploieştii”. Acesta era un ziar independent şi cel care a făcut ca ziarul să fie cunoscut nu numai pe plan local dar şi pe plan naţional a fost avocatul Eugen I. Ionescu, “aleasă pană gazetărească”, care 1-a înfiinţat în anul 1922.
De menţionat că la 10 mai 1905 apare ziarul “Ploieştii”, sub conducerea lui D. Dumitrescu, fiind primul ziar care poartă numele oraşului.
Eugen I. Ionescu era ploieştean. A urmat cursurile liceului “Sfinţii Petru şi Pavel”, în anul 1890 era elev în clasa a V-a.
În tinereţe era poreclit Macedoneanul, adversarii săi îl acuzau că “a fraudat fonduri ale fraţilor săi macedoneni”, iar mai târziu i se zicea “scapete”.
Eugen I. Ionescu, deşi licenţiat în drept şi care poseda “o aleasă cultură generală”, fiind o fire bolnăvicioasă, “n-a putut practica prea obositoarea profesiune de avocat”.
Despre tinereţea sa cunoaştem prea puţine date şi anume că a fost membru al Partidului Conservator făcându-şi ucenicia gazetărească la ziarul conservator “Prahova”. În ziua de 30 mai 1909, Eugen I. Ionescu a participat alături de Luca Elefterescu, Toma T. Socolescu, Grigore Ivănceanu, Scarlat Orăscu, Cristel Ceauşoglu şi Constantin Ceruleanu la sărbătorirea profesorului I.A. Bassarabescu, cu ocazia primirii acestuia ca membru corespondent al Academiei Române.
Pe Eugen I. Ionescu îl găsim printre participanţii la grandioasa manifestaţie din Ploieşti în onoarea lui Take Ionescu din ziua de 9 martie, după cum menţionează ziarul “Democraţia Conservatoare” din 13 martie 1908.
Între anii 1914 şi 1915, Eugen I. Ionescu a mai condus un ziar şi anume “Prahoveanul”, în calitate de director proprietar, care era imprimat la tipografia “Concurenţa”.
Eugen I. Ionescu participă împreună cu Luca Elefterescu, Toma T. Socolescu, Grigore Ivănceanu, I.A. Bassarabescu, Gogu Dinescu, Aurel Şuluţiu şi alţii la “impozanta manifestaţie a Partidului Conservator din Prahova”, din ziua de 31 mai 1909, la care a luat cuvântul George Grigore Cantacuzino. În faţa “unei mulţimi de ostaşi ai ideii conservatoare care a răspuns la apel”, şeful suprem al Partidului Conservator a rostit o cuvântare arătând “netrebnicia guvernului liberal şi decăderea morală în care zace gruparea dlui Take Ionescu”, după care face un expozeu asupra situaţiei politice interne..
De menţionat că la Ploieşti mai era un ziarist Eugen D. Ionescu, cel care era directorul altui ziar independent “Ploieştii noi”, care a apărut între anii 1923-1933.
Eugen I. Ionescu a fost membru al Asociaţiei Presei din Prahova şi a fost considerat mentorul multor gazetari ploieşteni. El singur redacta gazeta, ajutat fiind de soţia sa, care se ocupa de partea administrativă.
După spusele contemporanilor, gazeta “era scrisă într-un spirit de polemică cum în ţara românească cu greu îşi poate găsi pereche.”
Adversarii săi, care nu erau puţini, îl acuzau că “exploata forţa presei pentru afaceri personale” şi că folosea ziarul ca pe o armă de intimidare.
Directorul ziarului”Ploieştii” era un revoltat “un adânc scormonitor al faptelor cotidiene, el scotea relele la suprafaţă şi prin denunţarea lor forurilor conducătoare şi opiniei publice, trăgea nădejde de îndreptare”.
Al. Ştefănescu-Câmpina menţiona în anul 1942 că “mulţi prefecţi de Prahova şi alţi funcţionari mai mici şi-au pierdut situaţiunile din cauza lui Eugen Ionescu şi a gazetei “Ploieştii”.
În perioada interbelică, ziarul “Ploieştii” s-a situat pe poziţii net democratice de apărare a libertăţilor fundamentale ale cetăţeanului, fiind ziarul cel mai citit şi cu tirajul cel mai mare — peste 6.000 de exemplare. Redacţia şi administraţia se aflau pe strada Vasile Lupu nr.18, la locuinţa lui Eugen Ionescu.
Profesiunea sa de credinţă, pentru care a suferit bătăi, injurii, maltratări, chemări în judecată la Curtea cu juri şi la Consiliul de Război Braşov era definită de el astfel: “Noi, cei care am îmbrăţişat meseria scrisului şi care ne-am transformat masa de scris în altar, suntem sortiţi să pătimim în viaţă şi ne este scris să murim săraci. Mii şi mii de oameni îşi pun încrederea şi nădejdea în scrisul nostru. Mii de nedreptăţiţi aşteaptă de la noi să le luăm apărarea. Avem datoria să ducem lupta împotriva jefuitorilor banului public, împotriva împilatorilor de orice soi. Gazetarul care dezertează de la îndatoriri poate fi considerat ca cel mai odios criminal. Pentru că este o crimă odioasă să înşeli atâtea speranţe, să trădezi atâta încredere”.
În luna iulie 1923 Eugen Ionescu “vechi ziarist” a fost “atacat pe stradă şi lovit”.
Faţă de acestă “faptă reprobabilă” ziarele care apăreau în Ploieşti au luat atitudine şi au protestat “cu vehemenţă contra sistemului de a se răspunde cu ciomagul la atacuri, chiar nedrepte”, deoarece “este inadmisibil ca un ziarist bătrân să fie bătut pentru articolele publicate în gazeta sa, fie chiar că d. Ionescu a depăşit măsura.”
Urmare acestei agresiuni, Eugen Ionescu trimite o telegramă de protest lui Ion Mihalache, ministru de interne în 1930, interesantă prin rândurile pe care le cuprinde.
Astfel, autorul moral al agresiunii pentru care ziaristul a fost bolnav un an a fost primarul şi deputatul ţărănist C.G. Brezeanu, care a tocmit trei vagabonzi “din anturajul său nenorocit să mă recompenseze pentru cei 8 ani de luptă alături de D-voastră şi pentru că v-a fost delegat personal în toate alegerile. Am fost lovit cu bâtele de trei bandiţi spărgându-mi-se capul în două locuri şi mai primind lovituri în spinare şi la picior. Numai graţie pălăriei tari de pae am scăpat de la moarte. Fie sigur Brezeanu, care e autorul acestei crime, că voi continua să nu-l las să-şi facă afaceri murdare la Primărie, înconjurat de oameni descalificaţi. Aducându-vă la cunoştinţă această tristă ispravă a Brezeanului, vă cer în numele sfintei dreptăţi şi omenii, să interveniţi pentru a face întinse cercetări şi să fie pedepsiţi bandiţii.”
Liberalul Petre N. Bejan, aprig duşman al ziaristului, despre care se ştie că avea o constituţie fizică atletică, îşi pierde cumpătul şi pe culoarele Tribunalului Prahova, “s-a repezit la Eugen Ionescu să-l lovească, cel care l-a salvat pe mărunţelul ziarist a fost Al. Stefănescu-Câmpina proprietarul ziarului “Imparţialul”, socrul prof. univ. Alexianu, fost rezident regal al ţinutului Bucegi şi apoi guvernator al Transnistriei, în vremea guvernării antonesciene.
S-a încercat chiar suprimarea fizică a ziaristului, când, într-o noapte, la modesta locuinţă a acestuia din strada Vasile Lupu, au năvălit “câţiva haidamaci necunoscuţi care i-au poruncit să se îmbrace repede şi să poftească în maşina care pufăia în stradă urmând să fie dus la Curtea Marţială din Braşov.” Era mâna tot a ing. Petre N. Bejan aflat în bune relaţii cu şefii bandelor de ciomăgaşi electorali, cunoscuţii Mustăţea şi Buturugă.
“Norocul lui Nenea Evghenie — cum îl alintau prietenii — a fost că soţia sa curajoasă a reuşit să se strecoare afară din casă şi să alerge la vecinul lor avocatul senator G.I. Georgescu-Băţaru, care era şi prieten al ziaristului, folosindu-şi calitatea de parlamentar reuşeşte să-1 salveze. Cei care au intrat cu forţa peste ziarist — s-a stabilit ulterior — aveau ordin să accidenteze maşina în drum spre Braşov şi să-1 prăvălească pe ziarist în vreo prăpastie a Ortăţiilor”.
A doua zi, Eugen Ionescu se deplasează la Braşov împreună cu câţiva prieteni şi constată că nimeni nu dăduse dispoziţie să fie adus cu forţa la Curtea Marţială.
În luna aprilie 1930, Eugen Ionescu este provocat la duel de către Petre P. Pavelescu, consilier naţional-ţărănesc, care s-a simţit ofensat că a fost atacat în coloanele ziarului “Ploieştii”. Au intervenit autorităţile, care au împiedicat duelul.
O altă tentativă de asasinat a avut loc în ziua de 2 aprilie 1934, chiar în preajma casei sale. Un necunoscut i-a aplicat mai multe lovituri de ciomag în piept şi în cap, rănindu-1 foarte grav, fapt pentru care a fost transportat urgent Ia spitalul “Constantinescu”.
La spital a fost vizitat şi de avocatul G. Manolescu, primarul Ploieştiului, care s-a interesat de starea sa. Agresorul, Petre Constantin din Ploieşti, a fost prins de cetăţeni şi dat pe mâna Poliţiei.
Această sălbatecă agresiune asupra ziaristului, cetăţean simpatizat şi preţuit de ploieşteni, a stârnit un val de proteste şi, mai ales, a dat naştere la o solidaritate în condamnarea autorilor morali ai agresiunii.
După externarea din spital, Eugen Ionescu publică în ziarul său, în data de 22 aprilie 1934 emoţionantul editorial “De ce m-aţi lovit?”
În acest zguduitor document de presă, el dezvăluie pe adevăraţii iniţiatori ai agresiunii împotriva sa şi anume Petre N. Bejan, deputatul Creţoiu Iosifescu C. Cristodorescu şi C. Ceruleanu “care au aruncat o pată asupra partidului liberal al lui C.T. Grigorescu, Radu Stanian, Al. G. Radovici, C.I. Stoicescu, I.G. Ionescu-Quintus şi alţii care au lucrat la întemeierea acestei ţări libere şi cinstite.”
După ce îi întreabă retoric “Unde vă este onoarea aşa-zişi reprezentanţi ai unui partid în care toţi vedeau mântuirea ţării?”
În anul 1937, Eugen Ionescu neputând participa la sărbătoarea profesorului de latină Aurelian Moşoiu cu ocazia pensionării sale, care a avut loc în Amfiteatrul liceului “Sfinţii Petru şi Pavel”, a trimis o emoţionantă telegramă care a fost citită în public.
În ziua de 11 martie 1938, Eugen Ionescu moare în urma unor complicaţii date de diabetul de care suferea. Al Ştefănescu-Câmpina spune în discursul său funebru că Eugen Ionescu “a fost îngropat cu taleru, cum se zice, când ar fi putut, dacă ar fi vrut, să lase avere în urma lui” şi mai ales că “a murit la timp înainte de opreliştile care 1-ar fi împiedicat să continue linia de conduită, aşa cum o înţelegea el”.
N. Dragomirescu, preşedintele Asociaţiei Presei din Prahova, al cărui membru fondator era dispărutul, precum şi prof Radu Cosmin, prietenul defunctului, au rostit şi ei discursuri ocazionale. După moartea lui Eugen Ionescu, ziarul “Ploieştii” a fost preluat de prietenul său Al. Ştefănescu-Câmpina. La scurt timp după moartea lui Eugen Ionescu a murit şi soţia sa.
În semn de recunoştinţă pentru acest vajnic apărător al libertăţii presei şi cuvântului, municipalitatea ar trebui să acorde numele său unei străzi din Ploieşti şi mai ales să-1 declare post-modern cetăţean de onoare al oraşului.
Bibliografie
1.Dobrescu Constantin, Memoria documentelor, Ploieşti, Editura Elapis, 2011
2.C.M. Râpeanu, N.I. Simache, Contribuţii la istoricul presei prahovene, Muzeul de Istorie al judeţului Prahova, Ploieşti, 1968
3.Constantin Dobrescu, Petrol, politică şi cultură la Ploieşti, Ploieşti, 2014
4.Constantin Dobrescu, Viaţa cotidiană ploieşteană în documente de presă 1899-1930, Ploieştii, Editura Elapis, 2009
Universul, 4 aprilie 1934
Dimineaţa, 4 aprilie 1934
Ploieştii, 22 aprilie 1934, 22 ianuarie 1934
Gazeta Ploieştilor, 23 martie 1938
Informatorul, 12 iunie 1932
Imparţialul, 15 mai 1942
Deşteptarea României (Ploieşti) 19 iunie 1938
Virtutea, 5 aprilie 1930
Curentul Prahovei, 15 mai 1932
Imparţialul, 31 iunie 1928
Prahova, 11 iunie 1909