La începutul anului 1980, agenţiile de turism americane foloseau sloganul de mai sus, pentru a face reclamă călătoriilor în Europa, în timpul discuţiilor despre desfăşurarea rachetelor cu rază medie de acţiune şi a rachetelor de croazieră cu încărcătura nucleară. Acum, Pentagonul pare să se gândească la un nou război nuclear în Europa. Un comentariu de dr. Leo Ensel (Germania) în domeniul conflictelor, formator intercultural specializat în spaţiul post-sovietic şi Europa Centrală şi de Est, citat de opoziţia.net.
Există ştiri, există fapte care sunt atât de revoltătoare, încât te lasă pur şi simplu fără cuvinte. Există, de asemenea, un nivel de obrăznicie care te lasă pur şi simplu stupefiat. Impertinenţa câştigă după cum se spune. Problema este că, odată ce a fost depăşită o anumită limită, impertinenţa a atins proporţii uluitoare şi este pur şi simplu prea mare, pentru a fi crezută sau chiar recunoscută.
Următorul raport din ultima perioadă se încadrează exact în această categorie. „Pentagonul va evalua consecinţele unui război nuclear în Europa. Corpul de ingineri al armatei americane care face parte din US Army vrea să atribuie un contract, pentru a analiza efectele exploziilor armelor nucleare asupra producţiei agricole. Licitaţia pentru acest contract în valoare de 34 de milioane de dolari s-a încheiat la 12 septembrie 2024. Scopul este de a simula războaie nucleare la scară globală, care ar duce la distrugerea sistemelor agricole, cum ar fi fermele, şi de a creşte acoperirea în special a ţărilor din fostul bloc estic.
Apropo: cererea de oferte a Pentagonului a fost afişată online pe 10 septembrie 2024, iar termenul limită era doar două zile mai târziu. Oricine a scris vreodată o cerere de ofertă ştie ce înseamnă asta.
Întrebarea de o sută de puncte: de ce merită un buget de 34 de milioane de impozite preţioase, pentru ca Pentagonul să afle ce pagube ar provoca un război nuclear global („război nuclear la scară globală”) economiei agricole („efecte ale armelor nucleare asupra sistemelor agricole”) şi Rusia de Vest („regiuni dincolo de Europa de Est şi Rusia de Vest”)?
Şi încă ceva: aţi văzut vreun reportaj despre acest subiect la ştiri? Au existat titluri mari pe pagini ale principalelor mass-media? Cancelarul nostru federal, ministrul nostru de externe sau chiar ministrul nostru de război au comentat pe această temă? Aţi văzut discuţii aprinse despre Caren Miosga, Sandra Maischberger, Markus Lanz sau Maybrit Illner? Au ieşit sute de mii de oameni sau – ca să fim modeşti – cel puţin câteva mii de oameni în stradă pentru a protesta?
Pe scurt, cum este cu adevărat posibil ca fratele nostru mai mare, de dincolo de Atlantic să investigheze consecinţele unui război nuclear global pentru producţia alimentară europeană – nu în secret şi în linişte, ci în public – şi nimeni de aici să nu facă mare tam-tam pe tema asta?
Răspunsul clasic la această întrebare a fost dat acum 70 de ani de scriitorul elveţian Max Frisch, în drama sa „Biedermann şi incendiatorii”.
„Biedermann: Domnule Eisenring, nu am dormit toată noaptea, sincer vorbind: există într-adevăr benzină în butoaiele astea?
Eisenring: Nu aveţi încredere în noi?
Biedermann: Eu doar întreb.
Eisenring¨Ce credeţi că suntem, domnule Biedermann, sincer vorbind: ce credeţi de fapt, că suntem?
Biedermann: Nu e necesar să credeţi, prietene, că nu am simţul umorului, dar recunosc că aveţi un mod special de a glumi.
Eisenring: Învăţăm asta.
Biedermann: Ce?
Eisenring: Gluma este a treia cea mai bună deghizare. A doua cea mai bună e sentimentalismul. Dar cel mai bun şi mai sigur camuflaj (cred eu) rămâne adevărul gol-goluţ. Destul de amuzant. Nimeni nu-l crede.”