„Încercarea guvernului Netanyahu de a obţine o victorie totală riscă să devină un eşec politic costisitor pentru Israel”, scrie redactorul şef al Harett, Aluf Benn, într-o analiză publicată de Foreign Policy şi citată de HotNews.ro.
Spre deosebire de războaiele anterioare, cel de acum a adâncit tensiunea din interiorul societăţii israeliene, iar perspectiva unei victorii clare rămâne îndepărtată.
Atacul Hamas din 7 octombrie 2023 a găsit societatea israeliană divizată din cauza reformei sistemului judiciar iniţiate de Benjamin Netanyahu şi de ministrul său de justiţie, Yariv Levin, reformă puternic contestată de către cei care cred că reprezintă subordonarea instituţiilor judiciare faţă de puterea politică actuală. Iar riposta Israelului de după atac nu dă motive de optimism.
Motive de pesimism pentru israelieni
„Chiar şi cu IDF ocupând treime din Gaza, pentru mulţi israelieni situaţia actuală se simte ca o înfrângere. În pofida mobilizării depline şi a sprijinului aproape neclintit al guvernului SUA – cu aceeaşi comandă pe care o avea şi pe 7 octombrie – nu a reuşit să învingă. Liderul Hamas Yahya Simwar, nu s-a predat, iar în jur de 100 de oameni israelieni sunt daţi dispăruţi în Gaza, dintre care jumătate încă ar fi în viaţă”, scrie Aluf Benn, redactorul şef al Haretz.
La toate acestea se adaugă izolarea crescândă a ţării pe plan internaţional, perspectivele economice sumbre şi faptul că oamenii din comunităţile aflate în sudul şi nordul ţării încă nu se pot întoarce la casele lor, menţionează jurnalistul israelian. Acesta crede că atacul terestru împotriva Hezbollah, început în 17 septembrie pe teritoriul Libanului, nu este de natură să schimbe realitatea actuală, câtă vreme nu este revizuită politica faţă de palestinieni şi politica internă în general.
„Cu cât mai puţini arabi, cu atât mai bine”
În anii care au precedat atacul din 7 octombrie, liderii minorităţii arabe din Israel obţinuseră succese în ceea ce priveşte dobândirea unor drepturi egale şi mai multe oportunităţi economice. După atac, unii dintre ei au fost reţinuţi şi puşi sub acuzare pentru postările pe reţelele sociale de către poliţia condusă de ministrul securităţii naţionale Itamar Ben-Gvir, un politician de extremă dreapta, despre care Aluf Ben spune că a fost un discipol al rabinului rasist Meir Kahane. Astfel, poliţia a închis ochii la „pogromurile” comise de coloniştii evrei în satele palestiniene din Cisiordania, precum şi la nivelul infracţionalităţii din comunităţile arabe. „Pentru Ben Gvir cu cât mai puţini arabi, cu atât mai bine pentru evrei”, scrie Benn.
Relaţii tensionate cu şefii armatei
Premierul Netanyahu a reuşit să rămână în funcţie în pofida dezastrului de securitate din 7 octombrie, cu toate că, în anii precedenţi, susţinea faptul că poate asigura pacea şi liniştea ţării mai bine decât generalii săi. „Cei mai îndârjiţi militari care au ajuns în funcţiile de prim-ministru sau ministru al apărării, oameni precum Yuthzak Rabin, Ehud Barak Ariel Sharan Benny Gantz şi Yaky Gallant, actualul ministru al apărării. În mod tradiţional, eşaloanele superioare ale armatei şi serviciilor de informaţii au fost ocupate de către ashkernazi liberali, o structură pe care Netanyahu vrea de mult să o uzurpe”, se spune în analiza publicată de Foreign Affars.
Până acum, Netanyahu a refuzat să-şi asume responsabilitatea pentru cei 1200 de israelieni morţi în atacul din 7 octombrie, dând vina pe conducerea IDF şi a Shin Beth, serviciul de securitate însărcinat cu supravegherea palestinienilor. Deşi a început să recupereze o parte din popularitatea pierdută, el rămâne în spatele liderilor opoziţiei, iar guvernul său, sprijinit de 68 de membri ai Knessetului, ar obţine doar 46 de mandate, dacă ar avea loc alegeri.
Netanyahu, dependent de extrema dreaptă
Pentru evitarea unui eşec electoral şi a începerii procesului într-un dosar în care este acuzat de corupţie, Netanyahu ar fi constituit un guvern cu partidele de extremă dreapta, care se opun unui acord de eliberare a ostaticilor care să presupună o retragere din Gaza sau eliberarea unor militari palestinieni din închisoare. „Asta reprezintă o schimbare de 180 de grade a atitudinii naţionale. Israelienii întotdeauna s-au mândrit că sunt dispuşi să facă orice să aducă acasă ostaticii şi prizonierii de război, după cum a arătat raidul IDF din Uganda în 1976, pentru salvarea pasagerilor unui avion Air France deturnat, (…) o operaţiune îndrăzneaţă în care chiar fratele mai mare al lui Netanyahu, Yobim şi-a dat viaţa”, scrie Aluf Benn.
El observă că, deja au fost impuse sancţiuni asupra coloniştilor din Cisiordania şi SUA nu mai trimit bombe de mare putere, Occidentul a lăsat mână liberă Israelului în Gaza şi nu s-au făcut eforturi reale pentru discuţii de pace, cedând în faţa lui Netanyahu, care, susţine că nu este timpul potrivit.
Euforia generată de uciderea lui Hezbollah şi de succesul loviturilor aeriene împotriva miliţiei pro-iraniene s-a risipit repede când Iranul şi Hezbollah s-a dovedit capabili să lanseze atacuri de amploare asupra teritoriului israelian. Invadarea terestră a Libanului a provocat deja victime printre militarii israelieni, deja obosiţi după un an de lupte şi care acum trebuie să le poarte pe două fronturi. „După un an, ţara încă jeleşte pierderile din masacru, cu scenele sale reluate constant în media. Israelul îşi pierde avântul economic şi trece printr-un exod al elitelor sale liberale. Guvernul a eşuat să readucă un simţ al unităţii în rândul cetăţenilor, rămânând la politicile sale de diviziune. Forţele sale armate, în special cele alcătuite din rezervişti se apropie de epuizare în cel mai lung şi indecis conflict de până acum. Şi, chiar dacă tribunalele internaţionale n-ar fi emis mandate de arestare pentru liderii săi, Israelul va trebui să trăiască cu efectele negative de ordin moral şi asupra reputaţiei, în Orientul Mijlociu şi în întreaga lume, generate de moartea şi distrugerea pe care a provocat-o în Gaza” mai scrie Aluf Benn.
