Cu epigrame, întâmplări și sfaturi de la el.
La finalul Primului Război Mondial, unde epigramistul a fost mobilizat ca tânăr sublocotenent în Regimentul 24 Artilerie, rănit de două ori şi decorat cu „Steaua României“, Păstorel a urmat cursurile Facultăţii de Drept a universităţii ieşene. Din efemera perioadă în care a lucrat în magistratură a rămas o legendă anecdotică: se spune că, fiind chemat să apere un client acuzat că a sedus o fată, a uimit judecătorii cu o pledoarie practică. Aşadar, l-a rugat pe tatăl fetei, ofiţer în armată, ce apăruse la proces îmbrăcat în uniformă, să-şi scoată sabia din teacă. Apoi, i-a cerut teaca sabiei şi, mişcând-o în stânga şi-n dreapta, l-a rugat să pună sabia înapoi. După câteva încercări ale ostaşului, conchide: „Vedeţi, onorată instanţă? Dacă teaca nu stă, nici sabia nu intră!“.
Talentul lui Păstorel fost însă cel mai bine materializat prin declaraţiile de război pe care le făcea apei de izvor şi prin modul pasional în care îşi lua în râs şi îşi mărturisea dragostea pentru vinurile bune. Iar asta nu poate fi decât o virtute – ştim încă de la Horaţiu că „n-au să aibă viaţă poemele scrise de băutorii de apă“. Aşa că Păstorel spunea:
„Pentru subtilul amator/
Care-şi respectă al său gât,/
E bună apa de izvor,/
Dar ca uzaj extern. Atât!“ .
Când se găsea în cârciumă – căci e lesne de-nţeles c-avea vocaţia boemiei – devenea sclipitor, atins chiar de aripa zgârcită a geniului:
„Două lucruri mai alină/
Al meu chin şi a mea boală:/
Damigeana când e plină/
Şi femeia când e goală.“
Bogdan – Lucian Sălăjan