În numărul 2098 (27 Iunie – 3 Iulie 2024, pag. 10) al Ziarului Ploieștii, istoricul și analistul politic de la Chișinău, Anatol Țăranu, în articolul „Bucureștiul și Chișinăul în dilema unității naționale” reia un subiect prezent în spațiul mediatic și cel public basarabean de mai bine de trei decenii. Vechime care pare să-i fi șters oarecum din actualitate și atins de un soi de fetiș politic mai degrabă dăunător, mai ales când e preluat de lideri sau activiști în interes de partid. Unii profețind falimentul celui de-al doilea stat românesc, alții olicăindu-se de o iminentă lichidare sau dispariție a lui. Cât de actuală este acum ideea reUnirii celor două maluri și în ce formulă, ar fi să ne întrebăm?
Stat artificial, cel mai sărac în Europa: legendă sau adevăr?
Anatol Țăranu invocă în articolul său trei idei pe cât de adevărate, pe tot atât de discutabile. 1. Republica Moldova, stat artificial, căruia îi lipsește fundamentul istoric, fără identitate și fără coeziune societală, unul dintre cele mai sărace de pe continentul european. 2. Dacă asistența externă se întrerupe, statul moldovenesc ar traversa o criză de funcționare gravă, până la limita colapsului economic și politic, cu mare probabilitate de instalare a haosului. 3. Dreptul istoric al românilor de pe ambele maluri ale Prutului la restabilirea unității naționale. Mai scurt pe doi – reUnirea celor două state românești. Anume pe aceste trei idei am vrea să polemizăm cu redutabilul analist politic, pe cât de mult exprimă adevăruri clare sau pe cât de discutabile.
Așadar, să le analizăm pe rând. „Stat artificial”, precum și „stat falimentar” este un slogan al unioniștilor de stradă, mai nou de televizor. Acești Gavroche ai Unirii se cred singurii care sunt mai români decât românii și ca să grăbească Unirea, mulți își încropesc încă un partid „unionist”. Pe de altă parte, dacă suntem săraci, de ce nu putem trece strada la o intersecție fără semafor de șirul limuzinelor, multe dintre cele mai luxoase și ne înjurăm autoritățile de ambuteiaje în orele de vârf, deloc mai puțin aglomerate decât cele de la București? Da, nu suntem mai bogați decât majoritatea țărilor europene, dar nici pe departe nu murim de foame și nu ne purtăm copiii goi și desculți. Poate, un pic inculți, unii. Astăzi micile bișnițe de vechituri au dispărut practic, cedând locul unor adevărate bazare unde găsești de la ac și ață până la cea mai luxoasă mobilă. Tot mai rar azi întâlnești oameni necăjiți bătând toamnele crengile copacilor de nuci ca să schimbe pe la intermediari tăbultoci de miez de nucă pe un pumn de lei mărunți. Nici măcar copii nu vezi pe la stații de transport public sau la șosea să vândă cu paharul miez în verde ca să-și agonisească ceva bănuți la cei, puțini, sloboziți de părinți. Sunt niște exemple aparent nesemnificative, care poate nu fac dovada unui trai îmbelșugat, dar întregesc o realitate ce nu mai ține de „legenda sărăciei” ca logică social-politică. Și de care fac abstracție mulți lideri politici și voci din media cel puțin în învrăjbirea lor cu actuala guvernare. Ca să nu mai spunem de tot mai multe afaceri pe segmentul businessului mic și mijlociu, inițiate și dezvoltate cu sprijin logistic și financiar al UE, de primele succese ale proiectului .„Satul european” etc.
Da, există o foarfecă enorm căscată între pensii și salarii mai puțin decente ale multor cetățeni și profituri exorbitante ale multor băieți șmecheri ajunși milionari și chiar miliardari pe căi mai puțin ortodoxe. Dar asta nu e sărăcie, ci o inegalitate socială, prezentă nu numai în Republica Moldova, ci și în state mai dezvoltate, doar că mai puțin pronunțată și mai rar exploatată de politicieni. Cam astea ar fi de spus despre criză, colaps economic și haos, dacă se întrerupe sprijinul extern. Firește, el a fost și e benefic, în special în ultimii ani de criză și vremuri tulburi. Pentru care am fost profund recunoscători, noi, oamenii de bună credință, nu și croncănitorii.
Lipsa fundamentului istoric sau a mancurtizării?
Cât despre lipsa fundamentului istoric chiar autorul se contrazice, afirmând că „moldovenismul antiromânesc a devenit principala resursă de mancurtizare a românilor din Basarabia și Transnistria, garantând ruperea acestui teritoriu și a etniei majoritare de spațiul său istoric etno-național românesc și încorporarea în imperiul țarist și sovietic”. În plus, nu s-a reușit o mancurtizare în totalitate a basarabenilor și nici chiar a transnistrenilor. Probele sunt pe față: reabilitarea limbii române și alfabetului latin, obținerea Independenței de imperiul de la răsărit, numărul în creștere al elevilor din școlile cu predare în baza alfabetului latin din Transnistria și a tot mai multor transnistreni care au adoptat cetățenia Republicii Moldova. Așa că „la nivel de mental colectiv și al identității naționale a etniei majoritare” ruptura s-a produs, deși autorul afirmă contrariul. Or, chipul lui Ștefan cel Mare, cu războaiele câștigate, nu a lipsit din mentalul basarabenilor nici în anii regimului sovietic. Decât că era promovat în scopuri separatiste – Moldova lui Ștefan nu e România și moldovenii nu sunt români. Însă spiritul național, românesc nu a dispărut nici după mai bine de un secol (1812-1918), nici după cele circa cinci decenii de regim sovietic. El a mocnit în taină, ținut viu de o îndelungată speranță că într-o bună zi va ieși în libertate. Mărturie că la 1918 a fost posibilă Unirea, iar peste șapte decenii basarabenii s-au trezit la luptă pentru limbă și alfabet, s-au coalizat cu sutele de mii, chiar milioane, în Mișcarea de Renaștere Națională de la răscrucea ultimelor două decenii ale secolului trecut. Numai datorită prezenței acestui spirit (fundament) istoric – național românesc – a fost posibilă eliberarea de imperiul sovietic. Un alt argument în acest sens: din sistemul de învățămînt nu au dispărut limba română și istoria românilor ca discipline de studiu chiar și sub regimurile lui Voronin, Plahotniuc, Dodon. Adevărat, ele au fost mereu subiecte de controverse politice preponderent între liderii și fruntașii partidelor în lupta pentru a accede la guvernare și în dicscursul alolingvilor care se încăpăținează „să nu învețe limba băștinașilor”, … „demonstrând nostalgia după refacerea imperiului și visând să devină din nou națiune dominantă”.
Nu toate guvernările de la Chișinău au fost moldoveniste în toți peste treizeci de ani, cum afirmă istoricul Anatol Țăranu. Și nici lipsa coeziunii societale nu e caracteristică românilor basarabeni. Entuziasmul strălucitor și unitatea din anii Mișcării de Renaștere Națională a fost grav afectată inițial chiar de mulți dintre cei care au votat Declarația de Independență – deputații agrarieni, veniți la guvernare în următoarea legislatură. O bună jumătate dintre ei veneau chiar din Parlamentului Independneței. Dar aderând cu grămada la Partidul Democrat Agrar (PDA), majoritar în legislatura 1994-1998, au trădat propriile voturi din legislatura anterioară – au suspendat imnul „Deșteaptă-te, române”, au introdus „limba moldovenească” în Constituție, au impus prin hotărâre de guvern traducerea și în limba rusă a tuturor documentelor oficiale ale legislativului, guvernului, instituțiilor de stat, fericind astfel alolingvii și încurajându-i să nu învețe limba băștinașilor. Colac peste pupăză – au mai dat găgăuzilor autonomie nu culturală, cum cereau inițial și de la autoritățile sovietice, ci autonomie teritorial-administrativă, interpretată de Comrat ca și dreptul de a se separa teritorial de Republica Moldova. Peste 4-5 ani agrarienii vor pierde lamentabil guvernarea, PDA netrecând pragul următoarelor alegeri parlamentare, foarte curând sucombând definitiv. Dar moștenirea lui postumă a fost una dintre cele mai grave: prima fisură în coeziunea și unitatea mișcării de renaștere, adâncită până la dezbinare socială și „lipsa coeziunii societale în alegerea modelului de dezvoltare civilizațională”, după cum afirmă pe drept cuvânt autorul. Tot în perioada guvernării agrariene ia start migrația brațelor de muncă – descurajați de un început de fiasco a renașterii naționale, cei mai buni specialiști, brațe de muncă fezabile și nu în ultimă instață patrioți iau calea străinătății. Acum toată opoziția, inclusiv foștii guvernanți – Voronin, Filat, Dodon, Chicu, Vlah ș.a. – critică, învinuind PAS și președinta Maia Sandu de exodul populației apte de muncă și de dezbinarea societății, de fapt ei înșiși fiind printre principalii vinovați de inventatele învinuiri.
Un referendum pe ambele maluri de Prut
În sfârșit, Anatol Țăranu crede că Unirea celor două state românești ar trebui decisă printr-un referendum pe ambele maluri ale Prutului. Absolut de acord, idee ce am susținut-o și noi într-un articol din paginile publicației noastre. Mai puțin de acord suntem cu afirmația ca „politicienii români să-și asume datoria de a explica și afirma în viziunea partenerilor din UE și SUA caracterul românesc al Republicii Moldova, precum și dreptul istoric al românilor de pe ambele maluri ale Prutului la restabilirea unității naționale”. Dar de ce nu ar face-o istoricii, politologii, savanții celor două Academii – de la București și Chișinău – prin simpozioane, conferințe politico-științifice etc. în problema dată?
Și ultima. Autorul afirmă că „patru ani de mandat al guvernării PAS – Maia Sandu reprezentând opțiunea accederii Republcii Moldova în UE ca stat suveran, nu a evoluat într-o percepție solid dominantă pentru majoritatea cetățenilor moldoveni, punând sub semnul întrebării ireversibilitatea cursului european de dezvoltare”. Nu ținem neapărat să-l contrazicem, lăsăm să-i dea sau nu dreptate exercițiul din 20 octombrie curent.
Articol de Nicolae Misail