joi , 23 ianuarie 2020
Home / Actualitate / Un vis la intersecție de ani: cine-l va debarca pe Dodon?

Un vis la intersecție de ani: cine-l va debarca pe Dodon?

S-a mai scurs un an, al 28-ulea, de la declararea Independenței Republicii Moldova. Un an care a demonstrat, poate chiar mai clar ca în perioada regimului Vladimir Voronin, că Chișinăul se zvârcolește anemic între libertate și independență, sugrumat de același balaur, de care-și declarase, pe 27 august 1991, despărțirea definitivă. Din păcate unilateral, căci Moscova nici pe departe nu s-a împăcat cu gândul să lase această palmă de pământ să plutească liber pe calea unei democrații veritabile, a civilizației europene. Mizând pe lichele locale și chiar gangsteri aparent filantropi, dar finanțați tot de serviciile rusești prin gangsteri moscoviți interpuși, Kremlinul își face în continuare, prea lesne, jocurile, prin metode mai noi și mai perfide, în Basarabia, alias Republica Moldova.

Trist, dar adevărat: Igor Dodon, omul anului 2019 la Chișinău
Oricât ar fi de trist și amar, dar suntem nevoiți să recunoaștem că omul anului 2019 la Chișinău trebuie considerat Igor Dodon. Da, trist, dar adevărat.
Pornind de la o victorie-eșec (liderul socialiștilor de la Chișinău, tot el ocupant al fotoliului de președinte, dădea nenumărate asigurări patronilor de la Kremlin, dar și trâmbița în spațiul autohton că PSRM va obține o majoritate parlamentară și va stârpi unionismul, va dezavua furtul miliardului, dar cel mai important, va denunța Acordul de Asociere cu UE și va întoarce oiștea politică spre Uniunea Euroasiatică), cu doar 34 de voturi în loc de minimul necesar 50 plus 1, Igor Dodon s-a trezit peste noapte, în toiul negocierilor secrete cu Vlad Plahotniuc, cu un colac de nun-mare cât ușa bisericii. O triplă „alianță”, tot atât de nefirească ca și cea care avea să urmeze, i-a adus victoria la picioare: Rusia, UE și SUA au logodit PSRM și Blocul ACUM într-o alianță de guvernare, fie și provizorie. Dar cel mai important este că l-au înlăturat, în doar câteva ore, pe cel care subjugase justiția și practic toate instituțiile statului, inclusiv președinția. Atotputernicul până mai odinioară Vlad Plahotniuc a dat bir cu fugiții (dacă nu cumva i s-a organizat chiar un coridor sigur de retragere).
Inițial, Igor Dodon pare să nu fi fost din cale-afară de fericit de alianța impusă, dar treptat și-a dat seama că-i poate fi de bun augur. După mai bine de 30 de vizite la Moscova, în sfârșit partenerii europeni ai Chișinăului i-au deschis cele mai mari uși către Occident. Chiar dacă media de la Bruxelles nu i-a oferit decât, expeditiv, secunde numărate de la întâlnirea cu șefa diplomației europene Federica Mogherini în cadrul Comisiei Europene și doar o strângere de mână cu președintele parlamentului european David Sassoli, cea de la sediul NATO a fost ceva mai amplă, dar preponderent datorită discursului secretarului general Jens Stoltenberg. Excepție a fost discursul de la tribuna ONU, în cadrul celei de-a 74-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, unde a cerut „recunoașterea și respectarea de facto a statutului de neutralitate a Republicii Moldova”, doar că trecând sub tăcere prezența armatei ruse pe teritoriul republicii.
N-a trecut însă mult până să dezamăgească total Occidentul. După încă o vizită-două la Moscova și încurajat de victoria lui Ion Ceban – în sfârșit PSRM a ajuns să cucerească principala cetate de rezistență națională, Chișinăul – Dodon nu a mai suferit să-și știe alături „colegii” proeuropeni de alianță. Prin conspirația unor grupări din justiție reușește să torpileze o reformă veritabilă a procuraturii și a justiției în genere și debarcă guvernul Sandu de îndată ce prinde premierul pe picior greșit. De acum încolo, adică din 12-13 noiembrie, Igor Dodon își va instala propriul guvern de buzunar și se va erija el însuși într-un nou Plahotniuc. Până când oare?
Este nevoie de o altă clasă politică
E o lozincă a lui Andrei Năstase, repetată des în timpul protestelor, mai ales după ce a reușit să o aducă în stradă și pe Maia Sandu. Formând Blocul ACUM, cei doi lideri, cu doar 27 de mandate (față de 34 ale PSRM și 30 ale PDM) au ajuns, să recunoaștem, aproape nesperat, la timona executivului. Dar, din păcate, nu au reușit să ducă corabia reformelor până la țărmul dezoligarhizării promise. Vina aparține în egală măsură amândurora. Tandemul Sandu – Năstase, unul și el mai puțin firesc, dacă vom compara, la etape diferite, gradul de inteligență al fiecăruia, a ratat șansă de a scăpa nu numai de Plahotniuc, dar și de Dodon. Vicepremierul Năstase, după ce-l amenințase ani la rând pe Plahotniuc cu pușcăria, lasă să-i scape chiar pe sub nas principalii figuranți ai furtului miliardului. Mai pe deasupra aduce internele într-un dezastru – din iunie până la începutul lui octombrie peste 800 de polițiști, în cea mai mare parte șefi de structuri deja cu experiență, au fost demiși sau impuși să demisioneze, iar sindromul răzbunării aduce întreg corpul de angajați ai MAI la limita demoralizării. Doar trei ministere par să se apropie de careva realizări. Ministrul economiei începe să dezavueze câteva scheme ale businessului ilicit, iar cel al justiției reușește să aducă în prim plan o concepție a reformării procuraturii, e drept, mai puțin aclamată de nume grele din justiție. Externele continuă să promoveze direcția integrării europene, însă ministrului Nicu Popescu îi lipsește experiența practică în diplomație. Guvernul se lansează într-o luptă stângace contra concesionării Aeroportului Internațional Chișinău, înclinând spre o soluție politică în loc să încredințeze litigiul unor juriști de performanță.
Și alte stângăcii ale guvernului Sandu îndreaptă apa la moara președintelui Dodon, care se lansează aproape zilnic în critici, pe unde motivate, pe unde mai puțin relevante. Dar nu relevanța sau irelevanța criticelor vor determina soarta guvernului Sandu. Până la urmă, ambiția premierului de a soluționa personal impasul alegerii procurorului general și încăpăținarea de a refuza orice contact cu PD determină colapsul dezoligarhizării. Guvernul Sandu este demis, lăsând în urmă un dezechilibru catastrofal și dăruindu-i pe tavă toate pârghiile puterii noului oligarh, Igor Dodon. Astfel perspectiva înfiripării unei noi clase politice eșuează.
Unii consideră că lidera PAS a recurs la o manevră tactică, retragerea sa plasând-o într-o poziție mai avantajoasă în viitoarea bătălie electorală pentru prezidențialele din anul viitor. Însăși Maia Sandu pare să încurajeze asemenea opinii, amenințând cu o revanșă a Blocului ACUM. Chiar crede dânsa că demisia din funcția de premier o avantajează în bătălia pentru președinție? Mulți califică această atitudine ca o eroare dublă. În primul rând, că nu i-ar fi păsat de interesele Republicii Moldova și că nu ar fi văzut în Dodon și guvernarea socialistă un pericol pentru democrație și cursul european. În rândul al doilea, că nu ar fi ținut cont că într-o republică parlamentară premierul are șanse mai bune decât un lider de partid să câștige simpatia cetățenilor și, prin urmare, să ajungă președinte. Dacă și-ar fi dorit cu adevărat să rămână premier, să apere interesele cetățenilor, Maia Sandu rămânea. Pentru aceasta nu avea decât să discute cu Pavel Filip, dar a preferat să plece, lăsându-i toată puterea lui Dodon. Oricât de neplăcute i-ar fi fost negocierile cu PD, ele ar fi „compromis-o” mai puțin decât alianța cu socialiștii lui Dodon. Oricum l-ai ambala, acest refuz miroase a aroganță. Să sperăm că nu e și o desprindere de realitate. Dacă își dorește o victorie în alegerile prezidențiale, Maia Sandu trebuie să devină politician preocupat nu numai de propria imagine, de puritatea chipului său politic, ci și de soarta și demnitatea Republicii Moldova, pe care acum o terfelește zilnic Dodon, de realitatea și ecuațiile nu întotdeauna ortodoxe ale luptei politice. Mai nou, lidera PAS este tentată să revină în legislativ. Săptămâna aceasta va decide dacă își va înainta candidatura pe circumscripția Hâncești, în care se vor organiza alegeri noi, după ce Alexandru Botnari s-a retras din PDM și și-a depus mandatul de deputat în favoarea funcției de primar al orașului Hâncești. De astă dată decizia pare a fi mai inspirată, lidera PAS luând în calcul și eventuale alegeri parlamentare anticipate. Tribuna legislativului, dar și o posibilă funcție de lider al fracțiunii PAS i-ar aduce mai mute „dividende” politice decât o campanie „din ușă-n ușă”, în care să „culeagă” doar reproșuri pentru demisia-i neinspirată.
Un PDM unit sau fărâmițat în 2020?
Anul care vine, 2020, se anunță crucial și pentru Partidul Democrat din Moldova. Alegerile locale din toamna curentă au demonstrat că PDM nu a ajuns în urna de gunoi a istoriei după lovitura crâncenă ce i s-a aplicat în iunie prin demisia forțată de la guvernare. Revenirea spectaculoasă pe podium printr-un număr impunător de primari este secundată și de locul doi după numărul de președinți de raioane. Deși conform procentajului acumulat în urma scrutinului local din 20 octombrie PSRM și Blocul ACUM se clasaseră pe primele poziții, cei mai mulți dintre președinții de raioane sunt acum reprezentanți ai socialiștilor și ai PDM (PSRM – 20 președinți și un primar de municipiu, Ion Ceban, Chișinău, PDM deocamdată 11 președinți de raioane, iar PAS și PPDA, ca și Partidul ȘOR doar cu câte unul, Partidul Nostru, un primar de municipiu – Renato Usatîi, Bălți). Pe de altă parte, campania de curățire a formațiunii și delimitare de fostul lider Palhotniuc, anunțată de Pavel Filip, este amenințată de răzmerițe ce mocnesc latent. Surse chiar din PDM care și-au dorit anonimatul cred că formațiunea ar putea fi sfâșiată în trei grupări – una sub Andrian Candu, alta sub Eugeniu Nichiforciuc, Pavel Filip rămânând cu cei mai fideli democrați, dar și cei mai puțini. Andrian Candu, cunoscut ca cea mai lunecoasă și fățarnică figură printre politicienii nu numai din PD, este încă supărat că a pierdut râvnita conducere a partidului în favoarea lui Filip. În plus, fostul spicher și-ar dori să-și pună la adăpost propriile afaceri, multe dintre ele suspectate de parteneriatul cu nașul său Plahotniuc. De altfel, pare să fie singurul care mai menține legătura strânsă cu fostul lider al PDM și speră, prin gruparea care se prefigurează în jurul său să-l readucă acasă, poate chiar și într-o perspectivă de reînșurubare în piramidele mai degrabă financiare decât politice. Cealaltă grupare, care potrivit acelorași surse ar strânge 17 democrați în jurul lui Nichiforciuc e suspectă de cârdășie cu Dodon. Medic de profesie, Nichiforciuc ajunge milionar fiind fondator și gestionând trei întreprinderi („Trans Agent Grup”, „Construct Agent Grup” și Î.I. „Nichiforciuc Eugen”) deschise încă pe când era în gratitudinea lui Voronin. Ca să și le pună la adăpost, încearcă să ajungă deputat inițial pe listele PCRM, apoi prin Partidul „Moldova Unită” a fostului comunist Vladimir Țurcan, dar își vede visul împlinit abia în 2015, după ce în 2011 a migrat spre a treia formațiune – PDM. Acum, ca să-și mențină în continuare afacerile la adăpost, este atent la mișcările celor doi: Dodon și Filip. Va reuși Pavel Filip să facă curățenie în PDM și să-i mențină unitatea?
Republica Moldova în colhozul „Calea lui Dodon”
Igor Dodon încearcă acum să cumuleze funcțiile de șef de stat și cea de președinte al colhozului „Calea lui Dodon”. Ca șef de stat și-a alocat în bugetul de stat o sumă de cheltuieli triplă pentru întreținerea „instituției prezidențiale”, de la aproape 14 la peste 35 de milioane lei. Ca președinte de colhoz convoacă săptămânal la tradiționalele în timpurile sovietice ședințe de planificare „specialiștii principali” – Ion Chicu și Zinaida Greceanîi – și le întocmește agenda. Aceștia repartizează punctele din agendă brigadierilor, adică miniștrilor și celorlalți conducători de subdiviziuni din subordine. Săptămâna curentă pe joi și vineri cel târziu vor fi votate în ultima lectură bugetele de stat în ședințele legislativului, iar săptămâna care vine președintele le va promulga. După ce va reveni de la Moscova, unde va avea întrevederi cu Putin, Kozak și Patriarhul Chiril. Și de la Ankara, unde va merge să preia ceva din „bunele practici” ale lui Erdogan. După care se așteaptă să renunțe definitiv la discursul proeuropean de până mai ieri și să prindă momentul oportun pentru a reintroduce în circuit „limba moldovenească” și „Istoria Moldovei”, la care socialiștii nu ar fi renunțat niciodată. „Toate la timpul lor. Atunci când eu sunt sigur, atunci dăm lovitura”, îi liniștește Dodon pe cei nerăbdători.
Firește, dacă o eventuală nouă alianță occidentală sau Kozak nu-i vor crea vreun coridor de retragere, înainte ca noul Procuror General (impus lui Dodon de occidentali, cum se zvonește) să dea el primul lovitura. La asta visează mulți la Chișinău, așteptând debarcarea și celui reîncarnat în Vlad Palhotniuic.

Check Also

SUA: Vladimir Plahotniuc indezirabil. Igor Dodon acceptabil?

Decizia SUA de a-l declara pe Vladimir Plahotniuc indezirabil pe teritoriul acestui stat, după ce …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *