Politologul american Jan Brzezinski, republican, dar nu pro-Trump, s-a pronunţat în Camera Reprezentanţilor pentru „calibrarea” politicii SUA faţă de Rusia, în sensul intrării flancului estic al NATO şi sprijinirea aspiraţiei transatlantice a Georgiei şi Ucrainei „într-o zonă geopolitică a ambiguităţii, o zonă gri în peisajul strategic al Europei”.
Cercurile politico-diplomatice şi comentatorii de la Moscova au reacţionat prompt în sugestia politologului american, încadrând declaraţiile sale într-un context geopolitic mai larg. Senatorul Alexei Puşkov a menţionat că decizia propusă de Brzezinski ar creşte semnificativ riscul de conflict între Rusia şi NATO, iar ministrul adjunct de externe, Aleksandr Gruşko, a spus că acest îndemn arată faptul că Alianţa nu s-a adaptat la noile condiţii de securitate şi se simte „confortabil” doar atunci când are un adversar important. Purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a apreciat că NATO a fost creată de la bun început ca un mecanism de confruntare. Iar vice-ministrul rus de externe. Andrei Rudenko, a susţinut că, „în cadrul politicii generale de descurajare a Rusiei, SUA sunt interesate să creeze, de-a lungul graniţelor Federaţiei Ruse, zone de acces care să ne oblige să folosim resursele din dotare pentru a contracara asemene pericole”.
Factorii politici şi analiştii ruşi, ca şi oameni politici şi comentatori occidentali, atrag atenţia asupra implicaţiilor de amplă extindere pe care le-ar avea încercările făcute în Occident şi, în primul rând, în cadrul NATO de a extinde Alianţa dincolo de „linia roşie” pe care o reprezintă arealul fostei Uniuni Sovietice. Rusia este un „gigant geopolitic”, cu influenţă, proiecţie de putere şi acţiune considerabilă în marile probleme ale lumii, începând cu ceea ce se cheamă vecinătatea imediată, zonele de interes special, privilegiat etc, care desemnează statele independente apărute după dezmembrarea URSS.
În 2016, Kievul a definit, la nivel legislativ, intrarea în NATO ca obiectiv al politicii sale externe, iar, în februarie 2019, linia politică a apropierii de NATO şi UE a fost consacrată în Constituţie. În iunie 2020 Ucraina a primit statutul de partener NATO cu capacităţi extinse, ceea ce implică faptul că Alianţa o va ajuta în reformarea armatei în domeniul securităţii, consolidarea controlului civil şi a supravegherii democratice, precum şi în lupta împotriva corupţiei. Dar parlamentarii din Duma de Stat, diplomaţii, strategii ruşi precizează că noul statut al Ucrainei nu are nicio legătură cu apartenenţa deplină la NATO şi nici cu dislocarea unor contingente armate acolo. În acelaşi timp, adaugă oficialii ruşi, la toate nivelele, Moscova urmăreşte cu atenţie apropierea infrastructurii militare a Alianţei de frontierele Rusiei şi este obligat să adopte măsurile corespunzătoare, pentru a-şi asigura securitatea.
Într-un asemenea context încărcat şi tensionat, criza ucraineană, departe de a fi doar o problemă de politică internă sau a relaţiilor ruso-ucrainene, devine una de o importanţă politică extinsă şi are implicaţii profunde. Ea se înscrie ca o componentă preocupantă în marile mutaţii geopolitice declanşate în anii 1989, care, indiferent dacă au însemnat sau nu sfârşitul Războiului Rece, sunt marcate de eforturile de redefinire a raporturilor de forţă mondiale, în principal între lumea euroatlantică şi cea euroasiatică.
În vasta dezbatere deschisă pe această temă, în Vest este în plină desfăşurare controversa între susţinătorii şi adversarii unei noi politici faţă de Rusia şi faţă de extinderea NATO spre Est. America preşedintelui Trump încearcă să-şi redefinească politica în materie, Franţa şi Germania vor reconciliere cu Rusia, iar state din „Noua Europă” insistă pentru o linie politică dură faţă de Moscova.
Artizanii politici externe americane trebuie să înţeleagă că Ucraina şi Georgia nu sunt de un interes vital pentru securitatea naţională a SUA şi că includerea lor în Alianţă va aduce mai multe riscuri decât avantaje”, precizează politologul american Hunter Caword. Iar vice-ministrul rus de externe, Andrei Rudenko, e de părere că „singurul răspuns pe care îl putem da este acela de a încerca să reglementăm situaţia din aşa-numitele conflicte îngheţate, pe baza întregului potenţial existent, pe baza resurselor acumulate de-a lungul istoriei şi de a crea,
într-un fel sau altul, prin colaborare bilaterală, stimuli pentru ţările noastre să găsească posibilitatea sau să vadă, pentru sine, folos în dezvoltarea colaborării cu Federaţia Rusă”.