Pentru că toamna aceasta este (încă) blândă cu noi, propun o excursie la munte. Sper că va fi plăcută, chiar dacă ea va fi imaginară. Se va întâmpla pe parcursul acestor rânduri. Destinaţia aleasă are şi o conotaţie spirituală, aş zice eu. Este vorba despre Sarmisegetuza Regia, reşedinţa regală din munţii Orăştiei.
Cu siguranţă sunt mai mulţi cei care doresc să ajungă acolo decât cei care deja au fost. Arhicunoscuta cetate dacică este ferită de munţi, acoperită de păduri exact ca într-un basm. Nu este „în drum” pentru rutele obişnuite şi acest fapt îi păstrează energia curată. Mă feresc să spun „farmec” pentru că termenul i-ar lua locului ceva din sacrul pe care intangibilitatea i-o sporeşte. De asemenea, mă refer aici la acest complex arheologic la timpul prezent pentru că Sarmisegetuza Regia există, este vie.
După un umbrit drum şerpuit cu maşina pornit din oraşul Călan spre comuna Grădiştea de Munte, continui la pas urcând panta împădurită spre cetate. Plimbarea te obligă la linişte şi ascultare faţă de natura înaltă şi abruptă. Este un soi de frumuseţe solemnă, dar şi primitoare, care te anunţă că te apropii de ceva pentru care sufletul trebuie să fie pregătit, primenit. Sus găseşti intrarea spre complex, printre ziduri de fortificaţie construite conform structurii „murus dacicus”, o alternanţă de pereţi din piatră şi umplutură din pământ, pietre şi alte elemente organice. Coborând spre sanctuare, te-a cuprins deja mirificul locului care degajă parfumul unei realităţi care te transportă într-un trecut pe care mintea nu reuşeşte să îl cuprindă, însă sufletul, da. Ţi se deschide în faţă o porţiune din drumul pavat folosit la ceremonii pentru ajungerea la sanctuare şi ai primul impact despre ce înseamnă civilizaţia dacică. Nu este vorba despre vestigii antice ale unei societăţi barbare, ci despre o cultură susţinută de construcţii inginereşti elaborate şi preocupări spirituale elevate.
Mai departe, se desface privirii platoul sanctuarelor. Ele sunt constituite ca o aşezare geometrică de monoliţi care trimit imaginaţia către lumile de atunci pentru a completa ceea ce rezistă până acum. O plimbare sub razele de soare filtrate de păduri printre pietrele sacre are capacitatea de a face ca timpul să se dizolve. Pentru că sufletul simte mai mult decât vede ochiul, te cuprinde o stare de „acasă”. Senzaţiile de familiar, de protecţie şi de calm sunt dominante. Mintea nu ştie de ce, însă ai mai fost acolo. Eşti ca la o reîntâlnire cu vechi oameni dragi.
Cu greu, te hotărăşti să te desprinzi de loc şi să revii pe coordonatele cotidiene. Un ultim gest: descoperi printre vestigii un izvor cu apă cristalină şi proaspătă. Bei cu multă sete şi recunoştinţă, mulţumind în gând gazdelor străvechi care te-au primit cu atâta generozitate sufletească.
Pleci, dar Sarmisegetuza Regia, împreună cu tot ce se află încă ascuns în munţii aceia stufos împăduriţi, te vor chema mereu înapoi, oriunde vei mai rătăci.
Articol de Mihaela Manea
