Secolul XXI a început sub egida terorismului şi a tot ceea ce reprezintă acesta pentru Occident, în special sentimentul de vulnerabilitate al fluxului neîncetat de bunuri şi de oameni care a marcat globalizarea accelerată de după Războiul Rece.
Succesiunea acţiunilor militare conduse sau inspirate de americani după 11 septembrie 2001 a încercat să redobândească iluzia controlului, cu un succes relativ, din Afganistan până în Siria, trecând prin Irak, Yemen, Libia şi prin alte focare ale grupărilor islamice radicale.
În cazurile afgan şi irakian, pe lângă intervenţiile de răsturnare a unor guverne ostile, SUA şi-au asumat proiecte de instalare a unor regimuri oglindite în democraţiile occidentale. A fost un eşec oarecum previzibil, cel mai acut la Kabul. Acolo, 20 de ani de prezenţă americană au sfârşit prin a conduce la întoarcerea gazdelor al-Qaeda, care au lovit New York-ul şi Washingtonul în 2001, gruparea fundamentalistă talibană. Anul trecut, pe 15 august, forţele lor au recucerit fără efort capitala afgană. Acestea au venit susţinute de anunţul preşedintelui Joe Biden, potrivit căruia va părăsi definitiv ţara, respectând un acord elaborat de predecesorul său, Donald Trump. A fost recunoaşterea unui fiasco spectaculos.
Spălarea mâinilor ar face posibilă desprinderea unor forţe din Asia de Sud către alte priorităţi, care cuprind China, acum rivalul strategic al Casei Albe. Posibilele ameninţări teroriste ar fi tratate cu bombardamente precise.
A rămas în urmă poporul afgan, în special cei care nu se opuneau Occidentului, iar imaginea unor oameni disperaţi căzând de pe fuzelajul unui avion american care decolează este o pată istorică de neşters. În ciuda arbitrarului intervenţiei occidentale, au existat câştiguri care ar fi putut fi păstrate, începând cu drepturile femeilor şi ale minorităţilor. Nu a durat mult până când promisiunile de moderaţie să facă loc brutalităţii jugului fanilor religioşi.
Criza umanitară s-a agravat, 90% din ţară aflându-se sub pragul sărăciei, 20% mai multe persoane fiind strămutate din casele lor de la plecarea occidentalilor, potrivit ONU. Chiar şi din cel mai cinic punct de vedere, problema nu tinde să fie stopată. Grupările radicale se înmulţesc, multe, rivale ale talibanilor. Dacă lumea este acum o scenă înnoită a ciocnirii dintre puteri, aşa cum arată războiul din Ucraina şi criza din Taiwan, un atentat este suficient pentru ca ei să fie din nou pe prima pagină a ziarelor.
Cultura de opiu, în atenţia regimului taliban
Cotidianul francez Le Monde reaminteşte că producţia şi exportul de opiu, precum şi, într-o măsură mai mică, de heroină constituie principala resursă a talibanilor afgani, în ciuda condamnării de către liderul lor religios a traficului de droguri.
La un an după dezastrul american de la Kabul, „noii” talibani, acum aflaţi în mod necontestat la putere, nu au lăsat iluzii cu privire la retorica agresivă a ideologiei lor şi la ordinea morală care rezultă din aceasta, prin represiune zilnică. Desigur, ei se prezintă în mod consecvent ca fiind implicaţi în lupta internaţională împotriva terorismului, din cauza conflictului intern pentru putere cu ramura locală a organizaţiei Stat islamic. Dar regimul de la Kabul continuă să menţină relaţii strânse cu al-Qaeda, al cărei lider, Ayman Al-Zawahiri, tocmai a fost ucis printr-o lovitură americană asupra reşedinţei sale.
Există, totuşi, o dimensiune crucială în care aceşti „noi” talibani au rupt cu tradiţia predecesorilor lor, care au controlat Kabulul şi marea majoritate a teritoriului afgan din 1996 până în 2001; problema culturilor de mac opioid, care fuseseră interzise cu succes de mullahul Omar, în iulie 2000.
Fatwa de prohibiţie
Macul este plantat toamna pentru ca sucul plantei sale, din care provine opiul, să fie recoltat primăvara. Fatwa dată de „comandantul credincioşilor”, aşa cum se autoproclamă mullahul Omar, a avut un impact imediat asupra întregului teritoriu taliban, ducând la o prăbuşire a producţiei de opiu în 2001 şi, prin urmare, la scăderea fluxurilor pieţelor globale de heroină, pentru care Afganistanul era principala sursă de aprovizionare.
Brutalitatea unei asemenea interdicţii a contribuit semnificativ la slăbirea susţinerii rurale pentru regimul taliban, care s-a dovedit incapabil să reziste mai mult de câteva săptămâni ofensivei conduse de Statele Unite, în octombrie 2001. Pe parcursul recuceririi răbdătoare a puterii, de două decenii încoace, „noii” talibani au meditat la lecţia consecinţelor acestei interdicţii asupra bazei rurale a mişcării lor. În regiunile preluate treptat sub controlul lor, talibanii au organizat taxarea culturilor de mac şi a traficului de opiacee, fără a prelua direct lanţul de producţie a narcoticelor.
Cei mai importanţi baroni ai drogurilor au continuat să colaboreze cu autorităţile din Kabul în timpul „protectoratului” Statelor Unite. Încă din 2006, ONU era îngrijorată de faptul că „Afganistanul trece de la o narco-economie la un narco-stat”. Recordul istoric de 8.200 de tone de opiu produse în 2007, a fost doborât în 2017, cu 9.000 de tone, provenind în principal din zone controlate de guvern. Mai mult, în vara lui 2021, atacul talibanilor asupra celor mai bogate provincii în opiu a grăbit căderea capitalei afgane.
Potrivit ONU, suprafeţele cultivate cu mac pentru sezonul 2020-2021 sunt în jur de 177.000 de hectare, iar producţia de opiu estimată în 2021 a fost de 6.800 de tone, în creştere cu 8% faţă de 2020. Tot conform ONU, veniturile din opiacee erau estimate (în 2021) între 1,8 şi 2,7 miliarde de dolari sau şase până la 11% din PIB-ul afgan.
Ipocrizia de stat
Din cauza accesului dificil în teren şi a lipsei generalizate de transparenţă a regimului taliban, ONU nu poate evalua în acest moment care sunt zonele cultivate cu mac. Este clar însă că talibanii nu au făcut nimic pentru a stopa campania de cultivare a macului din toamna anului trecut, pentru a prelua, în primăvara lui 2022, veniturile masive din opiu şi derivatele acestuia.
Datorită conţinutului foarte mare de opiu al macului local, Afganistanul acoperă 80 până la 90% din nevoile pieţei mondiale de opiu şi heroină. Reţelele transfrontaliere de trafic de droguri către Iran şi către Pakistan sunt deţinute de parteneri istorici ai talibanilor, care le oferă la schimb posibilitatea de a obţine arme şi de a ocoli sancţiunile internaţionale.
Abia în aprilie a.c., după ce recolta de opiu era în toi, liderul „suprem” al talibanilor, mullahul Haibatullah Akhundzada, a emis un decret prin care „se interzice cultivarea macului în toată ţara”. Dar, dacă fatwa mullahului Omar, din 2000, a avut un efect imediat şi spectaculos, anul acesta nu s-a înregistrat nimic comparabil, nici măcar o fluctuaţie a preţurilor la stupefiante, care de obicei sunt foarte sensibile la acest tip de decrete. Este adevărat că, spre deosebire de liderul politico-militar care a fost mullahul Omar, Akhundzada are doar legitimitate religioasă şi şi-a dovedit în repetate rânduri incapacitatea de a se impune în faţa aripii armate a mişcării. Prin urmare, talibanii se instalează într-o formă de ipocrizie instituţionalizată în care pretind că luptă împotriva”păcatului” narcoticelor,în timp ce supraveghează şi taxează producţie şi traficul.
