Navigaţia spre Lumea Nouă iniţiată de Cristofor Columb a declanşat un lanţ de evenimente care au dus la răcirea climatică a Europei timp de mai multe secole.
Colonizarea impusă de europeni a dus la decimarea populaţiei băştinaşe, lăsând suprafeţe mari de teren nelocuite. Aceste teritorii au fost acoperite de copaci care au absorbit miliarde de tone de dioxid de carbon din atmosferă. Ca urmare a acestui proces, capacitatea atmosferei de a menţine căldura s-a diminuat, ducând la răcirea climei, spun geochimiştii de la Universitatea Stanford. Estimând cât de mult carbon au consumat copacii din acea perioadă, specialiştii spun că această cantitatea a fost destul de mare încât să scadă nivelul acestui gaz cu efect de seră şi să declanşeze, în Europa, Mica Eră Glaciară. Până la sfârşitul secolului al XV-lea se crede că în America locuiau între 40 şi 80 de milioane de oameni. Mulţi dintre ei ardeau copacii pentru a crea loc pentru agricultură, lăsând în urmă depozite de cărbune care au fost găsite în solurile din Mexic, Nicaragua şi alte ţări. Acum aproape 500 de ani, însă, acumularea de cărbune a scăzut ca urmare a scăderii populaţiei indigene, decimată de bolile europene. Prin urmare, vegetaţia a crescut la loc, repopulând o suprafaţă egală cu cea a Californiei. Toate aceste plante ar fi putut absorbi între 2 şi 17 miliarde de tone de dioxid de carbon. Carotele (mostre cilindrice) de gheaţă din Antarctica conţin bule de aer care indică o scădere a nivelului de dioxid de carbon cu 6 până la 10 părţi pe milion, între anii 1525 şi 1600. Cu toate acestea, Michael Mann de la Universitatea din Pennsylvania susţine că un rol important în răcirea climei l-au avut fenomenele naturale precum scăderea activităţii solare şi accentuarea activităţii vulcanice. Astfel de fenomene explică mai bine modelele climatice regionale din timpul Micii ere Glaciare. Teoria reîmpăduririi se potriveşte şi cu altă informaţie: pe măsură ce populaţia Americii scădea, dioxidul de carbon din atmosferă a devenit mai greu. Moleculele de gaz au tendinţa de a fi realizate din carbon-13, un izotop natural care are un neutron în plus. Acest lucru ar fi putut fi posibil deoarece copacii preferă să absoarbă gaz format din carbon-12, lăsând în aer versiunea mai grea. Specialiştii admit că dovezile care stau la baza acestei ipoteze nu sunt irefutabile, dar susţin că pandemiile care au decimat populaţia Lumii Noi constituie un eveniment care nu ar trebui ignorat, fiind o tragedie care a evidenţiat capacităţile omenirii de a influenţa condiţiile climatice.
Ideea conform căreia încălzirea globală ar fi de natură să producă răcire globală le pare absurdă multor oameni. Cu toate acestea, procesul încălzirii care conduce spre răcire este o etapă de bază a “teoriei orbitale” potrivit căreia un ciclu glaciar este stârnit de chiar puterea Soarelui. “Teoria orbitală” care se sprijină pe faptul că schimbările ciclice ale orbitei solare ale Pământului influenţează cantitatea de lumină solară care ajunge pe planetă, este premisa fruntașă a cauzalității unei noi ere glaciare.
Este posibil ca următoarea etapă glaciară a Terrei să fie precedată și precipitată de o ridicare inițială a temperaturilor globale și de o încălzire a oceanelor, fapt care va spori rata de evaporare a apei acestora. Fenomenul va cauza o creștere a precipitațiilor la nivel global dintre care unele vor cădea sub formă de zăpadă, contribuind la expansiunea ghețarilor și a zonelor inghețate.
O epocă de gheață este caracterizată prin formarea de suprafețe glaciare deasupra unor întinse regiuni continentale.
De vreme ce suprafețele de uscat mai întinse se află cu predilecție în emisfera nordică a Pământului, în această regiune era glaciară se va manifesta mai evident. În punctul maxim al celei mai recente astfel de etape a planetei, de acum 17 000 de ani, banchize înghețate groase de trei kilometri au acoperit în întregime Canada, Scandinavia și Marea Britanie.
Fenomenul astronomic denumit Procesiunea Echinocțiilor cauzează o rotire graduală a axei de înclinare a Pământului, fapt ce schimbă sezonul în perioada căruia emisfera nordică si cea sudică își ating cel mai apropiat (perigeu) respectiv cel mai indepartat (apogeu) punct față de Soare. În perioada ultimilor 11.000 de ani, iernile în emisfera nordică au început atunci când Soarele se afla la perigeu, cel mai aproape de Pământ, iar verile din aceeași emisferă începeau la apogeul Soarelui, atunci când el era la cea mai mare distanță. Iernile de perigeu solar și verile de apogeu solar au efectul reducerii extremelor de temperatură ale tuturor sezoanelor. Perigeul hibernal și apogeul estival au scurtat de asemenea durata iernilor și au lungit durata verilor emisferei nordice.
Însă acum, iernile blânde și scurte și verile lungi și plăcute de care Nordul s-a bucurat în ultimii 11 000 de ani, au ajuns la un punct final; de aici înainte, iernile vor deveni mai lungi și mai friguroase iar verile mai scurte și mai fierbinți, întrucât iarna soarele va fi departe, iar vara se va afla aproape.
Pe perioada următorilor 11.000 de ani, emisfera nordică va experimenta astfel de anotimpuri. Verile fierbinti vor încălzi oceanele și vor crește precipitațiile, dintre care multe se vor decanta sub formă de zapadă. Iar iernile lungi și reci vor facilitata creșterea și menținerea zonelor înghețate de la latitudini și altitudini mari din emisfera nordică.
Conform cercetătorilor, primii 5.000 de ani vor fi caracterizați de ciclul tocmai prezentat, perioadă ce le va urma stând sub semnul suprafețelor glaciare continentale, formate la capacitate maximă peste bună parte din emisfera nordică. Aceasta va rămâne sub ghețuri timp de alți cinci mii de ani, înainte ca ghețurile să inceapă să se retragă. Condițiile meteorologice din ultimii doi-trei ani vin să confirme teoriile, ultimele veri fiind însoțite de recorduri maxime de temperatură iar iernile înregistrând multe grade sub zero. Este începutul a 11.000 de ani de eră glaciară!
Articol de Bogdan Lucian Sălăjan