Având în vedere poziţia dură a Beijingului cu privire la statutul insulei Taiwan, este aproape sigur că armata a elaborat numeroase planuri de invadare a insulei.
Invadarea Taiwanului
Partidul Comunist Chinez, care nu a condus niciodată insula, susţine că este o provincie separatistă care va fi readusă sub controlul Chinei. În prezent, doar 13 ţări (plus Vaticanul) recunosc Taiwanul ca ţară suverană.
În ciuda faptului că Armata de Eliberare a Poporului depăşeşte forţele armate din Taiwan, o astfel de invazie ar fi probabil foarte costisitoare. Forţele din Republica Populară Chineză ar trebui să traverseze strâmtoarea Taiwan de aproximativ 100 de mile şi să aterizeze pe plajele bine apărate.
În general, este de aşteptat ca Marina Armatei de Eliberare a Poporului (PLAN) să suporte pierderi grele chiar înainte de a ajunge pe insulă. Insula este potrivită pentru apărător, un fapt pe care Japonia l-a învăţat pe calea cea grea, chiar şi după ce i s-a acordat insula ca parte a aşezării pe timpul dinastiei Qing după războiul chino-japonez (1894-1895).
Conform Tratatului de la Shimonoski, semnat la 17 aprilie 1895, Taiwanul şi Insulele P’eng-hu au fost cedate Japoniei. Taiwanezii s-au revoltat, declarând Republica Taiwan, iar Japonia a fost nevoită să zdrobească prima mişcare naţionalistă. Mai multe revolte sângeroase au continuat în următoarele două decenii, dar cea mai faimoasă – Incidentul Wushe – a avut loc în 1930 în regiunea Musha şi a implicat triburile aborigene, care practicau vânătoarea de capete. Acea rebeliune a durat aproximativ 50 de zile şi a costat mii de vieţi.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, armata americană a luat în considerare invadarea insulei, deoarece insula era cunoscută ca fiind sub control japonez. Planul, numit Operaţiunea Causeway, era să invadeze insula şi apoi să o folosească ca rampă de lansare pentru o invazie a insulelor japoneze.
Operaţiunea nu a meritat riscul
Planificatorii au văzut că Taiwan ar fi oferit o bază potrivită şi pentru campania de bombardament strategic împotriva Japoniei. În plus, capturarea sa a fost menită ca o demonstraţie simbolică a sprijinului american pentru participarea Chinei la război. În plus, Taiwan a furnizat hrană trupelor japoneze, în timp ce a furnizat şi porturi şi aerodromuri importante, ceea ce a permis japonezilor să lovească ţinte în toată Asia de Est.
Există şi printre unii din armata americană sentimentul că taiwanezii erau prea susţinători ai efortului japonez, deoarece mii de voluntari au servit în armata japoneză. Cel mai mare susţinător al Operaţiunii Causeway a fost Ernest J. King, şeful operaţiunilor navale, dar s-a opus generalului Douglas MacArthur, comandantul şef al zonei Pacificului de Sud-Vest.
Raymond Spruance, care conducea Flota a cincea, a fost de acord cu Mac Arthur şi a cerut capturarea Iwo Jima şi Okinawa. Acesta din urmă a oferit aceeaşi zonă de aşteptare pentru o invazie a insulei japoneze, servind şi drept bază potrivită pentru bombardiere. De asemenea, era semnificativ mai mic decât Taiwan şi nu necesita o forţă de invazie atât de mare.
De fapt, Departamentul de Război al SUA estimase că pentru a invada Taiwanul ar fi fost nevoie de mai mult de jumătate de milion de oameni – mai ales că loialitatea populaţiei faţă de Japonia rămânea în discuţie. Deoarece luptele ar fi avut loc în munţii şi junglele insulei, precum şi în centrele sale urbane, era de aşteptat ca victimele americane să fi depăşit numărul de 150.000 de persoane.
Pur şi simplu nu a meritat riscul, iar insula a fost ocolită. Cu sprijinul preşedintelui Franklin Roosevelt, au fost puse în aplicare planul lui MacArthur pentru invadarea Luzonului şi propunerile lui Spruance de a invada Iwo Jima şi Okinawa. O astfel de campanie ar distruge probabil naţiunea şi ar necesita milioane de oameni pentru a reuşi să preia controlul asupra insulei.
