joi , 20 februarie 2020
Home / Actualitate / Statul jelește că se deșertifică uman munții României, dar tot statul i-a alungat aiurea pe tineri și a pus la pământ economia

Statul jelește că se deșertifică uman munții României, dar tot statul i-a alungat aiurea pe tineri și a pus la pământ economia

Noi, românii, avem o meteahnă: să ne plângem de orice și din orice. C-o facem noi, indivizi din lumea largă, nu-i bai; dar când instituțiile statului, cele create și plătite să rezolve lucruri, ei da, atunci avem o mare-mare problemă. Ultimul bocet național, care a încheiat cumva anul 2019, s-a referit la depopularea zonei montane. Tonul folosit este unul dramatic: „Îmbătrânirea accentuată a actualilor deținători de gospodării, plus dispariția celui mai important segment de populație montană (n.n. –tinerii plecați la orașe sau în străinătate), va conduce la apariția pericolului grav și iminent de deșertificare umană a munților României.” Și zicem noi acum: „bună-dimineața, bine ați venit, după 30 de ani de „deșertificare” provocată de voi, prin politicile promovate la nivel instituțional, în România reală!

Nu? Am avut la dispoziție 30 de ani în care s-ar fi putut evita depopularea zonei montane. Dar n-am făcut-o (mă rog, n-au făcut-o cei care au luat decizii pentru țară) din diverse motive: lentoarea investițiilor, amestecul politicului în mersul economic, incapacitatea de a scrie proiecte europene pentru dezvoltarea infrastructurii, semieșec turistic, politici agricole disparate, fără o strategie pe termen lung, inflație de instituții care s-au împiedicat reciproc, lipsa unui plan general pentru zona montană, care să fie respectat de toate instituțiile a căror activitate are legătură cu muntele etc.
Statul nu știe nici măcar câtă populație are în zona montană
Dar ce să vorbim noi despre strategii, proiecte, planuri, când instituțiile n-au habar câte localități sunt situate în zona montană. Cifrele sunt fie neactualizate, fie diferă de la minister la minister sau de la proiect la proiect. Vă oferim câteva astfel de neconcordanțe: Agenția Națională a Zonei Montane, din subordinea Ministerului Agriculturii, vorbește despre 657 de unități administrativ teritoriale (UAT), ceea ce reprezintă 20% din numărul de comune, orașe și municipii din România, și o suprafață totală de 71.341 kmp (30% din teritoriul național) și o populație de 3,27 mil. de locuitori (20% din populația țării); tot Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Regionale vehiculează, în lucrarea intitulată „Dezvoltarea durabilă a zonei montane din România. Realități și perspective”, 657 de UAT-uri și o populație de 3,34 mil. de locuitori; Ministerul Turismului reține că zona concentrează circa o treime din populația țării, grupată în 789 de localităţi: 26 de municipii, 80 de orașe, 683 comune, cu 3 675 sate. Deci care să fie cifra reală?
Inflație de instituții care se ocupă de munte
Nici nu are importanță, fiindcă și așa noi avem instituția și strategia! Fiecare cu viziunea lui, în munții lui! E o suprapunere nepermisă de politici, nu știe stânga ce face dreapta. Și de-așa multă preocupare ne-am trezit ca în zicala aia, „mielul care suge la 3 oi rămâne flămând”; oamenii și-au luat lumea în cap pentru simplul motiv că au vrut o viață mai bună, nu una chinuită, în vârf de munte. Dar ca să vedeți harababura, de zona montană se ocupă „n” instituții: Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației; agențiile de dezvoltare regională (fonduri europene prin Programul Operațional Regional); consiliile județe (fonduri de la bugetele consiliilor județene, europene, împrumuturi, surse de finanțare guvernamentale); grupurile de acțiune locală (fonduri europene); zonele metropolitane (cu toate sursele de finanțare posibile); unitățile administrativ-teritoriale; Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Locale, prin Agenția Națională a Zonelor Montane (PNDL, fonduri europene); Ministerul Turismului; Ministerul Transporturilor, care promovează politicile sale de infrastructură mare, dar nu știm cât de corelate sunt cu investițiile susținute de alte autorități publice; Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri gestionează programe, dar cele care se adresează micilor antreprenori sunt parțial rupte de programele desfășurate de alte entități (prin POR, MDRAP etc.); Ministerul Educației; Ministerul Sănătății etc.
Pesemne de-aia am ajuns unde am ajuns!
O varză desăvârșită, nu? Și ne mai întrebăm de ce s-a ajuns unde s-a ajuns! Ca să aveți o oglindă și mai clară, haideți să vedem în ce stadiu ne aflăm astăzi:
Resursa umană: cele mai multe localități au rămas în urmă din punct de vedere economic, ceea ce a condus la abandonarea lor de către tineri, care-și doreau un viitor mai bun pentru viața lor. Acest proces cu greu mai poate fi stopat. Mă rog, fenomenul deja s-a produs, ideea era să fie limitat măcar de aici înainte ca dimensiune;
Învățământ: numărul elevilor înscriși în învățământul primar și gimnazial a scăzut cu 13%, iar numărul unităților de învățământ s‐a redus cu 37%;
Sănătate: nu există o statistică foarte clară, dar știm că există sate întregi care nu au un dispensar sau o farmacie. Raportul era ceva de genul 1 dispensar la 2,5 sate;
Infrastructură: drumurile sunt departe de ceea ce înseamnă standardele europene în materie, cu zone greu accesibile pentru capacități turistice sau ferme; alimentarea cu apă este în continuare deficitară, influențând negativ calitatea vieții, dezvoltarea economică și potențialii investitori; canalizarea rămâne o problemă majoră, sistemul fiind de 15 ori mai redus față de lungimea rețelei de apă potabilă; alimentare cu gaze-marea majoritate a satelor de munte, a cătunelor și fermelor nu sunt racordate la rețeaua de gaze, încălzirea realizându‐se în principal pe bază de lemn de foc;
Cultura: zona dispune de 5.265 de obiective istorice, dintr‐un total de peste 29.000, ceea ce reprezintă 18% din totalul național, 597 de biblioteci publice, 189 de muzee, dar s-a consemnat o degradare continuă a lor.
Agricultura: în zona montană se regăsește 19,7% din suprafața agricolă utilizată, 17,6% din numărul total al fermelor și 19,5% din numărul animalelor. Zona dispune de suprafețe extinse de pajiști naturale (2,1 milioane ha), cele mai multe dintre acestea (60%) cu o înaltă valoare naturală. Numărul fermelor zootehnice și a efectivelor de animale a scăzut dramatic, la fel și plantațiile de pomi fructiferi. Distanțele mari față de căile de transport, piața neconcentrată pe ofertă determină o slabă valorificare a produselor tradiționale.
Silvicultură: 60% din suprafața acoperită cu păduri din România se găsește în zona montană, dar domeniul a fost gândit de așa natură încât plus-valoarea nu se întoarce în zonă;
Turismul: s-a remarcat o creștere semnificativă a pensiunilor turistice și agroturistice, lucru care a revitalizat o serie de localități, dar nu toate satele se pretează la acest gen de activitate.
Concluzia o găsim în Studiul privind dezvoltarea durabilă în Munții Carpați: „În urma aderării la UE, România nu a reușit să își reformeze din temelii redistribuirea atribuțiilor și resurselor între administrația publică la nivel central și local, în vederea creării unui sistem politico-administrativ mai eficient, responsabil și democratic”. Mai clar de atât nici nu se putea!

Check Also

Republica Moldova, un stat suspect de „coronavirus”

Nimic nu merge la est de Prut. Lucrurile stau la fel de prost la ambii …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inline