Ploieşti Festival Jazz este de notorietate, nu are rost să fac aici prezentări exhaustive asupra conţinutului, organizării sau a importanţei artistice a acestuia. Evenimentul beneficiază de o promovare exemplară şi sunt convinsă că toţi ploieştenii au auzit măcar de el.
Unii pot spune, pe bună dreptate, că jazz-ul este o muzică de atmosferă, care se ascultă în intimitate acasă sau într-o locaţie mai puţin expusă, cum ar fi un lounge. Dar de ce nu în sala de concert, mai ales dacă la pauza dintre momentele muzicale ai ocazia să socializezi la un pahar, să schimbi păreri cu oameni care au aceleaşi gusturi? O altă variantă de audiţie propusă de organizatori este la restaurant, unde cinezi împreună cu prietenii ascultând ritmuri de jazz. Un lux, aş zice..
Am ales o seară pentru a mă delecta cu muzică de jazz în sala Filarmonicii, fără a fi scrupuloasă în alegerea artiştilor. Voi menţiona aici un singur nume de grup muzical: Antonio Faraò Trio. Italieni care cântă jazz instrumental la pian, bas şi tobe. Pentru mine, combinaţia perfectă de melodicitate şi ritm, adică fix ceea ce te aştepţi de la muzica de jazz. Fără complicaţii excentrice sau experimente auditive. Liderul grupului, Antonio Faraò, este un pianist cu multă creativitate şi exuberanţă artistică. Compune jazz şi colaborează cu nume mari din genul acesta muzical de mai bine de 20 de ani. A confirmat la Ploieşti că are o mare versatilitate interpretativă, spre deliciul spectatorilor care au fost absolut captivaţi. Inclusiv eu…
Recunosc că am ajuns la concert, care a avut loc la Filarmonica din Ploieşti, foarte obosită. După o săptămână grea, care m-a solicitat mult din punct de vedere mental şi emoţional, m-am dus să ascult jazz. Tot răul spre bine, zic eu, deoarece starea mea de epuizare psihică m-a făcut să asist la concert predându-mă efectiv experienţei muzicale. Fără bariere, fără reţineri. Da, am stat pe scaun cu ochii închişi cea mai mare parte a concertului. Aşa am absorbit efectiv energia care venea de pe scenă şi m-am lăsat purtată de val.
A urmat o succesiune de imagini auditive care m-au dus ca într-o vâltoare spre romantism, nostalgii ale unor iubiri pierdute, melancolia unor fericiri trăite aievea, bucuria jocului, expansivitatea copilărească, curiozitatea expectativă din momentele de incertitudine, intensitatea paroxistică a sentimentelor, pasiune.
Am constatat la final că am fost izbăvită de zbuciumul tensiunilor cu care venisem încărcată iniţial. Curăţată de gândurile agitate. Primisem în dar un moment de linişte.
Mă mai duc şi la anul…
Articol de Mihaela MANEA
