”Succesul este să-ți atingi scopurile, dar fericirea este să te bucuri de călătoria dintre ele.”
La finalul clasei a XI a cred că am experimentat pentru prima dată Sindromul Impostorului, chiar dacă pe vremea aceea nu știam ce înseamnă.
Ce s-a întâmplat atunci? S-a întâmplat că am câștigat primii mei bani…din scris. Luasem premiul III la Olimpiada de Limba Româna, faza județeană, iar liceul la care învățam ne-a făcut o surpriză, mie și colegilor mei talentați.
Femeia adultă de acum se uită cu blândețe și înțelepciune către adolescenta mirată și speriată de atunci, care nu înțelegea pentru ce primește acel premiu în bani, deși făcuse multe nopți albe, pentru a obține acea performanță.
Să ne lămurim de la început ca să n-avem discuții la final.
Sindromul Impostorului nu este vreo tulburare psihică, ci un fenomen care afectează în jur de 8 din 10 persoane și poate provoacă totuși daune vieții personale și profesionale, în egală măsură.
Paradoxal, deși este ca un băț băgat prin gardul succesului, sindromul ăsta nesuferit poate fi și o oportunitate de creștere, dincolo de frustrările ce vin la pachet. Ne ajută totuși să conștientizăm anumite gânduri și emoții, limite și valori personale, îndoieli pe care ne ambiționăm să le depășim la un moment dat, tocmai pentru a ne crește stima de sine și reziliența.
Oare merit succesul pe care îl am? Oare merit jobul ăsta care mă împlinește pe deplin? Dacă succesul meu se datorează numai norocului sau oamenilor care m-au ajutat? Dacă nu sunt suficient de bun să fiu invitat pentru a vorbi la evenimentul ăsta? Dacă îi voi dezamăgi pe ceilalți? Dacă sunt doar un impostor, un păcălici, care s-a descurcat cumva până acum? Daca viața mea a fost doar un șir de conjuncturi favorabile?
Ce se întâmplă când toate aceste întrebări ne urmăresc permanent și ne învăluie ca o caracatiță neprietenoasă? Ne simțim din ce în ce mai nesiguri, mai presați de iluzia perfecțiunii pe care nu o putem atinge nicicând.
Sindromul Impostorului îmbracă hainele nesiguranței, a sentimentului că nu aparținem unui loc sau unui context favorabil, tocmai când suntem pe podiumul performanțelor noastre de orice fel, nu ține cont de vârstă sau gen, domeniu de activitate, experiență sau nivel de competență.
Sentimentul ăsta de ”fals”, pe care-l resimțim când ne uităm în oglinda minții, nu apare așa peste noapte.Este o sumă a experiențelor noastre negative din copilărie și nu numai,un produs al criticilor excesive și al umilirii sau respingerii, al presiunii sociale ridicate și al validărilor pe care le așteptăm din exterior, al stimei de sine scăzute și chiar al unor stereotipuri de gen, femeile fiind mai predispuse la sindromul impostorului, din cauza prejudecății că ele nu pot face performanță în unele domenii considerate exclusiv ”masculine”.
Sindromul Impostorului semnalizează, mult și des săracul, mai des decât o mașină scumpă în trafic, dar trebuie să avem și ochi și urechi pentru el. Ia să vedem, recunoașteți semnele și la voi?
• frica permanentă de a nu fi la nivelul așteptărilor celorlalți
• dificultate în acceptarea complimentelor
• credința că succesul ține mai mult de noroc
• sentimentul de inferioritate și comparația constantă cu cei din jur
• dificultăți în a lucra în echipă și ezitarea în a cere ajutor celorlalți
• autocritica exagerată și stabilirea unor standarde prea înalte
• ignorarea limitelor personale și sensibilitate crescută față de critici constructive
• minimizarea propriilor aptitudini și nevoia permanentă de autodepășire
Ei, deci? Vă doare capul deja?
Ca orice alt sindrom, a fost studiat de-a lungul și de-a latul mapamondului, psihologul american Pauline Rose Clance fiind unul dintre acei specialiști care studiază de peste 30 de ani acest fenomen, observând de-a lungul timpului această tendință de devalorizare chiar printre studenții săi cei mai buni.
Partea bună e că nu suntem singuri, noi ăștia atinși de sindromul impostorului, și am mai fost și împărțiți și organizați, frumos și regulamentar, în mai multe tipuri, că doar nu umblăm așa fără rost, cum ne taie pe noi capul.
Perfecționistul este în capul listei, strângând tare în brațe convingerea că ar fi putut face mai bine, mai mult, și dacă nu iese totul perfect, cei din jur vor fi dezamăgiți de el.
Super – bărbatul/femeia care vrea să mute munții, și dacă nu poate din diverse motive care nici măcar nu țin de el/ea, începe să se simtă fals/ă, nedemn/ă de aprecierea pe care a avut-o până atunci.
Expertul resimte ca o povară faptul că nu știe absolut tot despre un subiect, având sentimentul că mai are multe de învățat pentru a se considera cu adevărat cel mai bun, deși a demonstrat în nenumărate rânduri că este valoros.
Geniul, dar nu neînțeles, ci natural, adesea nu crede că este înzestrat cu o inteligență naturală și își pune singur eticheta de impostor, dacă nu stăpânește la perfecție un domeniu sau dacă face eforturi mai mari să înțeleagă un fenomen, raportându-se la copilărie când poate făcea totul mult mai ușor decât alți copii. Einstein însuși simțea că nu merită toată atenția pe care o primea și că meritele sale nu sunt demne de a fi recunoscute.
Ultimul, dar nu cel din urmă, că e și el al nostru, e chiar Solitarul care își pune la îndoială competențele și calitățile, ori de câte ori trebuie să ceară ajutor în jur, convins fiind că nu merită laude dacă nu îndeplinește un obiectiv de unul singur.
Am spus mai sus că sindromul impostorului nu este o tulburare psihică și nu mă dezic, dar sentimentele de vinovăție, de insuficiență, de rușine pentru impostură, izolarea sau starea de îngrijorare constantă, formează un cerc vicios care se rostogolește cu viteză, atât în viața personală cât și profesională, spre suprasolicitare, dificultăți de concentrare, stare permanentă de nervozitate, tulburări ale somnului sau de alimentație. Toate astea la rândul lor pot alimenta o stare de anxietate, stres și din păcate chiar depresie.
Se spune mai nou că nu cerul este limita, ci mintea noastră, adică fix acolo unde este și soluția pentru Sindromul Impostorului sau problema e că soluția ești chiar TU.
Cum așa? Fix așa:
• Informează-te
• Privește-te cu alți ochi, de preferat mai blânzi, dar mai pragmatici
• Confruntă o problemă în loc să o ignori
• Schimbă percepția despre propriile abilități și experiențe
• Concentrează-te pe propriile realizări fără să te compari cu ceilalți
• Valorizează realizările pe care le-ai avut
• Sărbătorește succesul, atunci când îl ai, nu mai târziu
• Reevaluează-ți propriile așteptări
• Exteriorizează-ți sentimentele.
• Afișează-ți succesele
Știu, cel mai greu este să vorbim despre noi și despre realizările noastre, că de eșecuri se ocupă alții,vorba lui Churchill, ”Când vulturii tac, papagalii încep să trăncănească” și doar nu vrem să fim catalogați ca aroganți sau încrezuți, Doamne ferește!
Vă îmbrățișez cu sufletul
Psiholog Cristina Budurin!