Sfântul Dimitrie Basarabov s‑a născut în sudul Dunării, în jurul anului 1300, când acest teritoriu sud‑dunărean constituia, sub conducerea fraţilor Ioniţă şi Asan, Imperiul Româno‑Bulgar, destrămat odată cu pătrunderea turcilor. Târnovo, Ruse şi alte oraşe erau renumite pentru credinţa puternică a locuitorilor lor. Sfântul Dimitrie cel Nou s‑a născut în localitatea Basarabov, aproape de oraşul Ruse, într‑o familie de țărani. A crescut în lipsuri şi‑n mare nevoinţă, de‑aceea a fost obligat să‑şi câştige pâinea îngrijind vitele şi făcând diferite munci sătenilor. Cu toate acestea, de mic s‑a dovedit a avea o fire evlavioasă, fiind blând şi ascultător faţă de părinţii săi, plăcându‑i să meargă la biserică şi făcând milostenie celor mai săraci decât el, chiar din puţinul pe care‑l avea, ca şi Cuvioasa Parascheva. Crescând, a părăsit satul natal şi a început să cerceteze mănăstirile din jur, care erau numeroase în vremea aceea, şi, cuprins de dor, de râvnă şi de dragoste pentru Duhul Sfânt, s‑a retras într‑o mănăstire, apoi, după scurt timp, într‑o peşteră, unde a continuat să vieţuiască de unul singur. Se pare că era un loc retras, unde stăteau marii asceţi, marii isihaşti, care‑şi petreceau viaţa în rugăciune neîncetată şi în înfrânare.
Nu ştim care au fost ispitele şi nevoinţele acestui cuvios, dar putem să înţelegem că nu au fost deloc uşoare, nu atât prin lipsa hranei, de care el însuşi s‑a îndepărtat, mulţumindu‑se cu ceea ce‑i oferea pădurea. Se ştie că toţi cei care se străduiesc să ducă o astfel de viaţă, să se ferească de auzire, de vedere, de judecare, toţi cei care vor să sporească în fiinţa lor bucuria prezenţei cu Hristos, fără ca această bucurie să mai fie umbrită de gânduri, de imagini, de discuţii sau de fapte rele, toţi au de îndurat de la diavol multe rele, prin care acesta încearcă pe orice cale să‑i tulbure. Se spune că marele Antonie Pustnicul, care se nevoia în pustia Egiptului, în jurul anului 100, avea în preajma lui legiuni întregi de demoni, care încercau să‑l prindă cu ceva, în timp ce deasupra cetăţii Alexandriei, unde se găseau toate păcatele, era un singur diavol, care stătea fără ocupaţie, nemaiavând pe cine să ispitească. Aşa au fost şi nevoinţele Cuviosului Dimitrie cel Nou şi numai Dumnezeu ştie în ce formă şi‑a încheiat viaţa.
Un cunoscut duhovnic al zilelor noastre, de la Mănăstirea Sâmbăta, părintele arhimandrit Teofil Părăian, spune că lipsa gândului la Dumnezeu umple lumea de păcate. Vedem că noi, cei care ducem o viaţă obişnuită, avem multe momente în cursul zilei în care nu ne gândim la Dumnezeu, pentru că, dacă ne‑am gândi, nu am mai spune vorbe de ocară, nu am mai spune vorbe de scădere, nu am mai face fapte care să ne dăuneze nouă şi semenilor noştri şi alta ar fi viaţa lumii. Dar cei care fac fapte rele, cei care consumă droguri, cei care comit acte de violenţă, de terorism, aceia cu siguranţă nu se gândesc nicidecum la Dumnezeu, fiindcă, dacă s‑ar gândi la El, aceste acte nu s‑ar mai petrece în lumea de astăzi. De aceea, noi, creştinii, suntem meniţi de Dumnezeu să fim lumina lumii, sarea care dă gust bucatelor, aluatul care dospeşte frământătura. Aceasta înseamnă că, urmând sfinţilor, cuvioşilor, mărturisitorilor vieţii cu Hristos, şi noi trebuie să ne străduim să sporim rugăciunea şi faptele cele bune. Atunci când simţim că ispitele caută să ne copleşească, să fie mai tari decât credinţa şi voinţa noastră, atunci când mintea nu ne ajută suficient, atunci, mai mult decât oricând, trebuie să cerem ajutorul şi rugăciunile sfinţilor. Oricare ar fi încercarea şi primejdia în care ne‑am afla, să rostim cea mai simplă şi cea mai scurtă rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Preasfântă Fecioară, Maica Domnului, Sfinţilor Îngeri, Sfinţilor Apostoli, Sfinților Mucenici şi toţi Sfinții, ajutaţi‑mă!” O astfel de rugăciune are întotdeauna puterea de‑a străbate spre Dumnezeu şi de a ne aduce liniştea şi sporul pe care le dorim.
Părinte Gabriel, Parohia Sf. Gheorghe Nou – Ploieşti
