Dacă vizita Maiei Sandu la București la invitația lui Klaus Johannis și semnarea foii de parcurs privind prioritățile ce asigură ireversibilitatea integrării europene a Republicii Moldova a părut ceva firesc pentru presa de la Chișinău, fiind mai puțin elogiată decât vizita lui Nicu Popescu la Moscova, ce au discutat tête-à-tête cei doi președinți ai celor două state românești nu s-a scris pe ambele maluri barem un rând nici măcar la nivel de supoziții. Despre Unire? Despre diferendul transnistrean? Deocamdată nu știm. În schimb, întâmplător sau nu, anume aceste două subiecte a abordat, prin paralele semnificative, jurnalistul serviciului ucrainean Radio Svoboda Vitali Portnikov într-un interviu pentru Europa Liberă Moldova, pe care îl propunem cititorilor noștri într-o versiune prescurtată, dar fără a diminua din esența celor două subiecte.
Europa Liberă: Domnul Portnikov, e corect să facem paralele între Transnistria nerecunoscută și așa-numitele DNR și LNR (așa-zisele republici populare Donbas și Lugansk)? Sau sunt situații complet diferite?
Vitalii Portnikov: Este incorect. Transnistria este o enclavă separatistă, încorporată în țesătura statalității moldovenești. De fapt, conducerea Moldovei, chiar și pe vremea președintelui Mircea Snegur, a optat pentru dialog cu teritoriul efectiv ocupat, pe care azi Kremlinul convinge conducerea Ucrainei să-l accepte. A existat un dialog direct cu șeful regimului separatist Smirnov, susținut nu doar de Snegur, ci de toți liderii de mai târziu de la Chișinău. Punctul culminant al dialogului a fost celebrarea comună a președintelui Dodon și a lui Krasnoselski a Zilei Rusiei la Bender. E greu de imaginat președintele Ucrainei alături de liderii așa-ziselor republici populare pentru a sărbători Ziua Rusiei la Donețk. În plus, conflictul armat pe Nistru dintre cele două părți a durat puțin timp. Și a fost oprit. Pe linia de demarcație dintre părțile libere și ocupate ale Ucrainei războiul se desfășoară al șaptelea an și există toate motivele să credem că va continua ani de zile. Conflictul vostru a fost organizat încă de conducerea unională, Mihail Gorbaciov și Anatoli Lukianov. Iar cel din Ucraina de Vladimir Putin. Abordarea este aceeași, însă continuarea diferită. Scopul conflictului din Donbass constă în distrugerea statalității ucrainene. Conflictul transnistrean, în faza sa incipientă, a avut un cu totul alt scop: să împiedice Moldova să părăsească URSS. Apoi conducerea nouă a Rusiei a dorit să păstreze Transnistria ca o pârghie de presiune asupra Moldovei, asigurându-și sferă influență în regiune. Ca intensitate și obiective lucrurile sunt diferite. Kremlinul poate fi de acord ca Moldova să rămână ca stat pe harta politică a lumii. Însă cu Ucraina și Belarus obiectivul este altul. Moscova vrea ca aceste țări să dispară, deoarece pentru Putin aceste țări sunt, pur și simplu, Rusia!
Europa Liberă: Vă propun un joc al imaginației – să vă închipuiți că în Moldova ocupați un post important la guvernare. Aveți legături cu Washingtonul, relații bune cu Berlinul, Bruxelles-ul, aveți un telefon pentru a suna la Kremlin. Și Vitali Portnikov are o sarcină: să soluționeze problema transnistreană. Cum veți proceda?
- P.:O propunere grozavă. Dar, înainte de a-mi oferi vreo funcție în guvernarea de la Chișinău, ar fi să întrebați care sunt viziunile mele politice. Sunt pentru unitatea poporului român. Și cred că obiectivul oricărui om politic din Moldova este asigurarea unității poporului român, care a fost divizat ca urmare a ocupației sovietice a pământurilor românești.
Europa Liberă: Sunteți, deci, unionist!
- P.:Sunt un realist. Înțeleg foarte bine că statul se bazează pe identitate. Și că până Republica Moldova nu-și va rezolva problema identității, nu-și va rezolva nici problemele teritoriale. Toate celelalte sunt doar un simulacru de statalitate. Bineînțeles, dacă în urma acestui exercițiu aș ajunge într-o funcție de răspundere la Chișinău, ar trebui să țin cont de sentimentele publice. Dar aș înțelege, totuși, de ce sunt sub steagul lui Ștefan cel Mare, și nu sub vreun steag sovietic.
Europa Liberă: Dar ce să facem atunci cu Transnistria?
V.P.: Despre rezolvarea problemei transnistrene mi-aș spune același lucru pe care l-aș rosti fiind în orice birou din Kiev. Problema integrității teritoriale nu are nicio soluție atâta timp cât la Kremlin există oameni care încearcă să folosească conflictele teritoriale pentru a exercita presiune asupra țării mele. La Chișinău și la Kiev mi-aș spune: „Această problemă nu are o soluție, orice aș face, orice aș întreprinde”. Singurul lucru pe care îl pot face este să mă asigur că statul meu va fi pregătit în momentul în care se va ivi o posibilitate geopolitică – când în Rusia se va schimba puterea, va veni o criză politică și economică serioasă și nu va mai avea timp pentru teritoriile ocupate și anexate. Rețete asemănătoare pentru ambele țări. Prima prioritate e consolidarea capacității de apărare a țării. A doua – participarea activă la sistemele de securitate ale lumii civilizate. Pentru Ucraina – aderarea la NATO și tranziția forțelor armate la standardele NATO. Pentru Moldova, ținând cont de neutralitatea ei, este întărirea legăturilor cu statele vecine membre NATO și un sistem de tratate ce ar face posibilă consolidarea forțelor sale armate și, în cazul unei șanse geopolitice, nu ar crea niciun impediment restabilirii integrității teritoriale. Astfel încât teritoriul să poată fi returnat fără război, prin înțelegerea părții separatiste că este inutil să se opună, după ce a rămas fără patronul de la Moscova. Al treilea moment ce l-aș asigura ar fi dialogul cu populația din teritoriul ocupat. Cetățenii Moldovei, aflați pe teritoriul Transnistriei, precum și cetățenii Ucrainei, aflați în Donbass, Lugansk și Crimeea, ar trebui tratați ca ostatici ai invadatorilor. Dacă nu ne putem întoarce teritoriile aflate sub controlul conducerii șovine ruse, atunci să înțelegem că trebuie să ne întoarcem populația, Să creăm condiții pentru strămutarea ei pe teritoriul liber pentru studii, muncă, să explicăm clar oamenilor ce locuiesc pe teritoriile ocupate, că acolo nu au perspective de viață pentru ei. Mai bine vom dezvolta aceste teritorii după eliberare, decât să ne prefacem că le putem returna imediat. Încă un lucru care se referă atât la Moldova, cât și la Ucraina sunt garanțiile: să-i ajutăm pe românii care locuiesc pe teritoriul Transnistriei să rămână români. Moldova este un spațiu de refugiu pentru partea românească a populației. Poporul român nu are alt stat decât România și Moldova.
Europa Liberă: În ultimul timp am auzit aluzii ale unor politologi că asistăm la formarea unui nou format, „2+2”: România – Polonia și Moldova – Ucraina. Pe de o parte, Occidentul european, pe de altă parte – dezvoltarea relațiilor dintre Kiev și Chișinău.
- P.:Mi se pare că dezvoltarea relațiilor dintre Ucraina și Polonia, pe de o parte, și Moldova și România, pe de altă parte, în astfel de format „2+2”, este un răspuns absolut firesc la provocările ce există în regiune. Lipsa unor relații serioase a Ucrainei cu România, o mare țară europeană, este una dintre cele mai mari omisiuni în politica externă a Kievului din ultimele decenii. Noi realmente nu observăm și nu cunoaștem România, iar România nu ne cunoaște și nu ne observă pe noi. Politicienii ucraineni, chiar înainte de 2014, au ales confruntarea cu România ca dovadă a patriotismului lor. Prin urmare, dacă Ucraina va dezvolta relații bune cu Moldova, iar Moldova va deveni un fel de verigă de legătură între Kiev și București – acesta ar fi un format excelent pentru dezvoltarea relațiilor. Polonia a prezentat întotdeauna dovezi că are un interes aparte pentru Moldova. Atunci când Donald Tusk era șeful guvernului polonez, Varșovia a inițiat desfășurarea forului Europa-Moldova la Chișinău. Polonia are potențial pentru legături independente atât cu România, cât și cu Moldova. Noi și Polonia putem avea un interes comun – dezvoltarea relațiilor cu România și Moldova și există aici și o platformă pentru dialog. Or, să recunoaștem, în ultimii ani nu am avut relații simple cu Varșovia și nici azi nu sunt deloc ideale.
Europa Liberă: O întrebare probabil stupidă: poate de renunțat la Crimeea? Și Rusia va fi mulțumită, și Ucraina nu va avea două milioane de alegători cu viziuni vehement pro-rusești…
- P.:Aud adesea astfel de conversații printre compatrioții mei. Mi se pare că ar trebui să tratăm fiecare cetățean al Ucrainei cu respect, indiferent de opiniile politice. Este absolut evident că opiniile politice ale oamenilor din Crimeea, precum și din Donbass sau din sud-estul țării pot fi diferite de cele ale oamenilor din vestul sau centrul Ucrainei. Cum și opiniile politice ale oamenilor din UTA Găgăuzia, cum am văzut din rezultatele ultimelor alegeri prezidențiale și parlamentare din Moldova, diferă semnificativ de ale celor din Chișinău sau Bălți. Acesta nu e un motiv să credem că trebuie să abandonăm teritoriul pe care se află acum UTA Găgăuzia, nu? Ba e un motiv de a respecta părerile politice ale cetățenilor din acest teritoriu. Iar forțele politice care pledează pentru opțiunea democratică europeană a Republicii Moldova ar trebui să lucreze mai activ, mai persistent, mai creativ cu acea populație. Același lucru este valabil și pentru cei care locuiesc pe teritoriile ocupate de Rusia. De îndată ce spunem că suntem gata să renunțăm la un teritoriu că acolo locuiește o populație „greșită”, punem la îndoială însăși esența noastră ca o statalitate democratică, capabilă să țină cont de opiniile și drepturile fiecărui cetățean. Asta ne deosebește de țările noastre vecine, ca Rusia sau Belarus. Sper că și voi vă deosebiți de ele. Și mai e ceva foarte important – dreptul internațional. Atât Crimeea, cât și Donbassul, controlat acum de Rusia, nu sunt teritorii care au luat vreo hotărâre de separare de Ucraina. Sunt teritorii care au fost ocupate cu forța! Și primul lucru pe care trebuie să-l facem este să restabilim statul de drept pe aceste teritorii. Dacă cineva la Kiev va spune că nu-i pasă de Crimeea sau Donbass, vă asigur că mâine sabotorul rus va fi deja la Harkov, poimâine – la Odessa, iar mai târziu – la Cernigov. Astfel, ne putem pomeni într-un stat compus din două sau trei regiuni. Acest lucru este valabil și pentru voi. Dacă, la un moment dat veți declara că nu vă interesează Transnistria, cine vă asigură că mâine astfel de acțiuni nu vor începe, să zicem, la Bălți?
Europa Liberă: Moscova, înaintea „Platformei Crimeii”, în timpul și după aceasta a repetat constant mantra despre creșterea rusofobiei în Ucraina. Există rusofobie în Ucraina?
- P.:Sincer să fiu, nu prea înțeleg ce e rusofobia. A numi rezistență la un regim șovin agresiv, care încearcă să-i forțeze pe ceilalți să creadă în valorile trecutului pe care le poartă pe steagurile sale drept rusofobie e ca și cum ai spune că antifascismul, opoziția față de regimul hitlerist în al Doilea Război Mondial ar însemna ura față de poporul german. Adolf Hitler și anturajul său au susținut că ura față de național-socialism este ura față de germani. Ei au vrut să identifice poporul german cu național-socialismul. Putin și anturajul său încearcă să identifice poporul rus cu putinismul. Deși este clar că cel mai mare rău pe care îl provoacă guvernarea lui Putin e un rău provocat în primul rând însăși Rusiei. E o lovitură adusă intereselor naționale ale poporului rus. Dacă pornim de la noțiunea „rusofobie”, utilizată de propaganda și conducerea politică a Rusiei, primul rusofob din lumea modernă este Putin. Și apoi ceilalți: Medvedev, Lavrov, Șoigu… Aceștia sunt toți niște rusofobi, cum se spune, înrăiți. Iar oamenii care doresc ca Rusia să fie un stat european democratic, ca cetățenii săi să aibă acces liber la mass-media, să participe liber în procesul electoral, ca trupele sale să nu fie pe teritorii străine, ca Rusia să nu înspăimânte lumea, ci să fie un partener al democrațiilor occidentale, un partener al lumii civilizate – acești oameni nu sunt rusofobi. Mă consider cel mai bun prieten al Rusiei și al poporului rus, pentru că spre deosebire de Putin, Medvedev, Lavrov, Șoigu ș. a. eu doresc doar lucruri bune poporului rus. Iar acești oameni, fiind etnici ruși, de dragul îmbogățirii, din setea de putere condamnă poporul rus la atemporalitate. Da, ei sunt niște rusofobi. Pe când eu sunt un optimist. Cred că mai avem nevoie de încă 30-40 de ani pentru a ne putea compara, la nivel de gândire critică, cu lumea civilizată. Acum, acei copii care au mers la școli în 2014, după Maidan, după atacul rusesc, sunt oameni cu o cu totul altă mentalitate. Când ei vor avea 25, 30 de ani, vor gândi altfel decât părinții lor, cu atât mai mult, bunicii lor. Este foarte important și pentru voi să nu săriți de la o extremă la alta, să nu treceți din nou de la guvernările democratice la experimente socialist-comuniste, demagogice, pe care le-ați trăit pe vremea președinților Voronin și Dodon.
