13.8 C
Ploiești
duminică, 19 mai, 2024
spot_img
AcasăMozaicIneditRuth, femeia care 40 de ani a vândut timp

Ruth, femeia care 40 de ani a vândut timp

E grav să pierzi vremea, aşa o spun mai multe ziceri românesti. Nu este deloc plăcut să fii etichetat ca un «pierde-vară», de exemplu. Pare ceva sinonim cu «coate goale» şi «maţe fripte».
Totuşi, a existat o vreme în care puteai să cumperi… timp. Nu în adevăratul sens al cuvântului, dar greu de descris altfel, ca serviciu în sine.

Economia de timp
Există nenumărate companii care fac bani cu bunuri şi servicii care ne simplifică vieţile. Magazinele care oferă livrări online de fapt ne economisesc timp: oamenii nu mai trebuie să meargă fizic la magazine pentru a face cumpărături. Roboţii care acum fac lună podelele de fapt ne scutesc de efortul de a folosi un aspirator timp de o jumătate de oră, poate o oră, în fiecare săptămână.
În cele din urmă, toate aceste produse şi servicii au un lucru în comun: ne vând promisiunea de a avea mai mult timp liber.

Partea practică
Dar, în Marea Britanie, la sfârşitul anilor 1880 şi începutul anilor 1900, timpul era vândut
într-un sens diferit.
Pe atunci, o femeie pe nume Ruth Belville cunoscută în Londra sub numele de „Doamna Timpului de la Greenwich”, îşi câştiga existenţa oferind un serviciu destul de curios şi, clar, singular: vânzarea timpului corect, direct de la ceasul ei – un cronometru nepreţuit – cunoscut sub numele afectuos de „Arnold”.
Cronometrele au reprezentat o descoperire majoră în domeniul trecerii timpului, iar Arnold se crede că a fost capabil să ţină timpul cu o precizie de o zecime de secundă, mult mai precis decât ceasurile obişnuite disponibile în acea perioadă. Şi chiar şi azi…

O celebritate uitată
Deşi este puţin amintită astăzi, Belville a fost o celebritate locală în vremea ei, cunoscută atât pentru că era „precisă ca un ceasornic”, cât şi pentru încăpăţânarea ei incredibilă, chiar şi în faţa unei concurenţe puternice care ameninţa să distrugă definitiv afacerea.
Povestea Doamnei Timpului de la Greenwich începe cu tatăl ei, John care lucra ca astronom principal la Observatorul Regal din Greenwich, zona din Londra care, într-un fel, dictează fusurile orare din întreaga lume.
Belville ajunsese la Greenwich în adolescenţă, sub tutela unui astronom regal, care l-a pus să lucreze ca asistent. Se crede că Belville ar fi putut fi un refugiat din timpul Revoluţiei Franceze, deşi detaliile despre primii săi ani de viaţă sunt puţine. Cu toate acestea, s-a adaptat repede la rolul său de la Observator, s-a căsătorit şi şi-a întemeiat o familie la Londra.

Un business în sine
Întrucât observatorul găzduia cel mai precis ceas din ţară, ceasornicarii îşi trimiteau în mod regulat angajaţii să îşi ducă dispozitivele la Greenwich pentru a se asigura că acestea păstrează ora corectă.
Curând, însă, Belville a început să le dea el „timpul”, folosind ceasul său de încredere „John Arnold & Son”, construit iniţial pentru Ducele de Sussex, aşa cum este consemnat la Science Museum Group.
Până în 1836, John Belville avea o listă de 200 de clienţi abonaţi, care cumpărau ora de la el în fiecare săptămână. Şi-a continuat serviciul timp de 20 de ani.
După moartea sa, acesta a trecut la soţia sa, Maria, şi, mai târziu, la Ruth, a cărei longevitate a dus serviciul până în secolul XX.

Concurenţă durăChiar şi pe vremea lui John Belville, au existat şi alţii care au încercat să găsească modalităţi mai ingenioase de a împărtăşi ora de la Greenwich cu locuitorii din Londra, cum ar fi utilizarea receptoarelor telegrafice în birourile marilor companii din oraş.
Cu toate acestea, abia în vremea lui Ruth, concurenţa a început cu adevărat să se încingă.
În 1908, St John Wynne, de la Standard Tirne Company, a ridiculizat public serviciul lui Ruth Belville, catalogându-l ca fiind învechit şi sugerând că doar pentru că Ruth era femeie, oamenii îi făceau pe plac, potrivit Horology-Stuff. E drept, mai târziu, tehnologia a început să depăsească serviciul ei simplu.
În 1924, BBC a început să difuzeze la radio sunetul Big Ben pentru a marca trecerea fiecărei ore, iar în 1936 a sosit „ceasul vorbitor”, care putea fi accesat prin telefon.
Dar Belville nu se lăsa învinsă atât de uşor, chiar dacă avea împotriva ei tehnologia modernă şi o mare companie agresivă.

Tărie de caracter
În momentul in care cei mai mulţi s-ar fi aşteptat ca ea să se retragă, Belville a continuat, făcând călătoria săptămânală de la Observatorul din Greenwich la Londra, totul finalizând cu rondul zilnic de 12 mile de la client la client. Asta s-a petrecut până când Ruth a intrat în al nouălea deceniu de viaţă.
S-a pensionat în 1940, 1a vârsta de 86 de ani, când a primit o pensie de la London Clockmakers’ Company. A murit în 1943, la vârsta de 89 de ani, şi l-a lăsat mostenire pe Arnold companiei.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole recente