Prin secolul al XIX-lea, filozoful german Friedrich Hegel spunea următorul lucru ”Putem învăța din istoria popoarelor, că popoarele nu au învățat nimic din istorie.”
Oare o fi și România noastră pitorească pe lista …neagră?
Bun. Poate o să vă întrebați, de ce eu ca psiholog mă apuc acum în vremurile astea tulburi, să vorbesc despre filozofie și istorie, și nu îmi văd de treaba mea. Ceva de genul ” țara arde și baba se piaptănă!”
Pentru că este și responsabilitatea noastră, a psihologilor, să contribuim la educația și mai ales psihoeducația unui popor, tocmai pentru că știm prin ce ”chinuri ale facerii” a trecut însăși meseria noastră de-a lungul timpului, pentru a fi recunoscută, apreciată și acceptată la adevărata valoare și importanță.
Psihologia este astăzi o profesie indispensabilă pentru o mai bună funcţionare a societăţilor umane, mărturie fiind prestigiul social de care se bucură şi caracterul elitist al programelor de studiu/formare în psihologie din toată lumea.
Dar până aici, Doamne cât de grea și lungă a fost lupta, și încă nu s-a încheiat. Mai ales bătălia cu mentalitatea și prejudecata : ”Nu sunt nebun! Nu-mi trebuie psiholog!”. Chiar și în secolul XXI.
Termenul de ”psihologie”, a fost utilizat pentru prima dată în secolul al XIV-lea în tratatul poetului și umanistului croat, Marko Marulic, ”Psichiologia de ratione animae humanae”, dar din păcate din lucrare nu a supraviețuit niciun exemplar.
Însă, părintele psihologiei ca știință, a fost Wilhelm Wundt, care în anul 1879, la Leipzig, a înființat laboratorul de psihologie experimentală .
Un lucru foarte interesant de știut, așa pentru cultura noastră generală, este că psihologia din țara asta mică și aparent neînsemnată, România, s-a născut în directă conexiune cu Şcoala de la Leipzig, prin foştii doctoranzi ai lui Wilhelm Wundt.
Primele laboratoare și catedre de psihologie din tărișoara noastră care astăzi se confruntă cu un prag al depresiei de peste 5% din populația generală, conform statisticilor Orgnizaţiei Mondiale a Sănătății, au fost înființate înainte anul 1900.
Da, oameni buni!
În 1893, când în toată lumea asta largă mai existau doar 10 laboratoare de psihologie, românul Eduard Gruber, a înfiinţat la universitatea din Iaşi, primul laborator de psihologie experimentală din România şi a introdus primele cursuri de psihologie experimentală asociate laboratorului.
Patru ani mai târziu, la București, Constantin Rădulescu-Motru, a introdus la Universitatea din Bucureşți, primele cursuri universitare de psihologie experimentală în cadrul Catedrei de Istoria Filosofiei Antice şi Estetică.
După câțiva ani, în 1919, Clujul nu s-a lăsat mai prejos și, datorită lui Florian Ştefănescu-Goangă, a luat naștere la Universitatea din Cluj-Napoca, în 1919, Catedra de Psihologie.
Acești români au fost doctoranzi ai lui Wilhelm Wundt, fondatorul psihologiei experimentale.
Chiar a existat o perioadă de aur a psihologiei românești, înainte de comunism evident, când eram foarte ancorați și implicați în psihologia internațională, specialiștii români publicând studii în străinătate și fiind membri apreciați ai organizațiilor de profil, atât de apreciați încât în anul 1938, România a fost candidată la organizarea celui de-al 12 lea Congres Internațional de Psihologie.
În perioada comunistă, psihologia a devenit ca urmare a accesului dificil la resursele de specialitate şi la viaţa academică internaţională, un fel de Cenușăreasă a studiilor superioare, și psihologi ca Nicolae Mărgineanu sau Florian Ştefănescu-Goangă au fost arestați, deoarece nu s-au supus instaurării noii ideologii comuniste – omul nou, perfect.
Psihologia ca materie de studiu a fost scoasă din manualele de liceu încă din 1972.
Din fericire, imediat după Revoluție, s-au resuscitat catedrele de psihologie în universităţile din vechile şi marile centre academice ale ţării – Bucureşti, Cluj – Napoca şi Iaşi, ulterior extinzându-se în mai multe universităţi ale ţării.
De ce mi-a venit tocmai acum, în acest decembrie, să vorbesc despre istoria psihologiei în România? De ce nu?
Este un decembrie la fel de important ca cel de acum 35 de ani, când aveam 7 ani.
Pentru noi românii, luna decembrie are o însemnătate aparte, încă din prima zi.
1decembrie este data de naștere a României moderne, iar după jumătatea lunii ”sărbătorim” Revoluția sau Libertatea, fiecare cum consideră, în funcție de experiența de viață și propria poveste în comunism.
Ați participat vreodată la o paradă militară de 1 Decembrie? Sau ați vizionat-o măcar la televizor?
Eu plâng de fiecare dată și am pielea ca de găină, pentru că tata a iubit haina militară că pe sfintele moaște și eu alături de el, la fel cum iubesc acum ia pe care o port cu emoție la orice zi națională și la sărbători, fără să fac un teatru de patriotism exagerat.
Mi-am petrecut zile întregi de vară, în unitatea militară, cu tata, și momentul preferat al zilei era acela când soldații treceau pe la geamul atelierului, cântând Dumnezeiește, la unison, ”Treceți batalioane române Carpatii”.
Ce simt când ascult acum imnul național?
Că m-am născut în locul potrivit, la locul potrivit, într-o țară binecuvântată, dar care încă nu-și cunoaște adevărată valoare, o țară pe care am ales-o cu sufletul, în urma cu 13 ani, în defavoarea Norvegiei, țară de basm, unde era cât pe ce să emigrez, dar nu m-a convis 100%.
Ce putem să facem noi?
Să învățam o dată pentru totdeauna din greșelile trecutului, ca să nu-l mai repetăm, să nu ne mai lovească precum un boomerang.
Să citim, să învățam, să înțelegem, să fim deschiși, să nu trăim cu senzația că le știm pe toate, să nu ne mai dăm cu părerea despre orice, oricând, oricum, și că mai e mult până departe.
Nu puteam să vorbesc despre istoria psihologiei românești fără să-l mentionez pe prof. dr. Daniel David, rector al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, profesor de psihologie clinică și psihoterapie. Începând cu anul 2021 a fost frecvent inclus între cei mai citați oameni de știință ai lumii, în general și în domeniul de specialitate, pentru toată cariera sau în analize anuale specifice.
În geniala sa monografie cognitiv-experimentală despre profilul psihologic al românilor, ”Psihologia poporului român”, regăsim o radiografie completă și complexă a însușirilor principale ale românilor, de-a lungul ultimelor două secole și nu numai.
O mare parte din comportamentele românilor au fost și rămân din păcate ghidate de ”gura lumii”, o serie de atribute psihologice, atât favorabile cât și nefavorabile, acestea fiind subliniate, în urma unor analize istorice minuțioase și argumentate.
Regăsim un român primitor, tolerant, iubitor de dreptate și religios, caracterizat de o inteligență vie, exprimată și prin umor, voință puternică, până la încăpățânare, chiar impulsivă și schimbătoare, dar și indisciplinat, perfid și duplicitar, dominat de un formalism fară esență, organizat dar și anarhic, după împrejurări.
Românul este de-asemenea adaptabil, această calitate fiind vitală pentru supraviețuirea în condițiile dificile ale formării noastre ca nație, îmbinând cu grație complexul de inferioritate cu grandomania, inteligența lucidă cu frica și superstiţiile, superficialitatea cu stilul inconfundabil de a lăsa lucrurile pentru ceasul al 12 -lea, pentru a sublinia capacitatea de muncă și motivația de a termina totuși la timp.
Știați că imnul national al României, este alcătuit din unsprezece strofe, dar la ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 și 11? Strofa numărul trei zice așa:
”Înalță-ți lata frunte și caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai așteaptă și sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbați, juni, tineri, din munți și din câmpii!”
Se spune că fruntea lată este semn de inteligență. Sper să fie adevărat.
Ce simțim de fapt când înclinăm fruntea în fața veteranilor de război, pe lângă iubire și respect?
Recunoaștem importanța istoriei în orice domeniu, atât pentru prezentul cât și pentru viitorul nostru ca popor.
Românie ”caută-n giur de tine”… Deșteaptă-te!
Vă îmbrățișez cu sufletul!
Psih. Cristina-Irina Budurin