Statele Unite recurg la investiţii masive în economie, cu soluţii mari oferite inclusiv firmelor europene care investesc în America, în special în tehnologiile verzi. De cealaltă parte, Europa răspunde prin revenirea la politicile de austeritate care au făcut ca SUA să depăşească UE, scrie, pentru Project Syndicate, Yanis Varoufalds, fost ministru de economie, la Universitatea din Atena.
În 2008, europenii câştigau, per total, cu 10% mai mult decât americanii. În 2022, americanii câştigau cu 26% mai mult decât europenii. Săptămâna aceasta, The Wall Street Journal a confirmat că europenii sunt mai săraci nu doar colectiv, ci şi individual. Această schimbare bruscă a fost cauzată de austeritatea fără precedent pe care guvernele europene au impus-o economiilor începând de la criza financiară din 2008.Austeritatea nu este rea doar pentru oamenii săraci, care au nevoie de sprijinul statului în vremuri grele; austeritatea sufocă şi investiţiile. În toate economiile, cheltuielile colective sunt egale cu veniturile colective. Prin reducerea substanţială a cheltuielilor publice, într-un moment în care scădeau şi cheltuielile private, guvernele europene au mărit rata scăderii veniturilor totale.
Mai trebuie oare să ne întrebăm de ce companiile europene au refuzat să investească în capacităţi de producţie, câtă vreme consumatorii nu aveau bani pentru a cumpăra produsele?
Aşa se face că austeritatea post-2008 a distrus investiţiile şi a pus Europa pe calea declinului.
Austeritatea loveşte cel mai mult în investiţiile publice, care, alături de alte cheltuieli neelastice ale guvernelor, precum pensiile şi salariile angajaţilor din sectorul public, sunt principala ţintă a reducerilor bugetare. Aşadar, Europa a fost marcată nu numai de reducerea cererii şi a investiţiilor private, ci şi de efectul de lungă durată al austerităţii asupra investiţiilor publice.
Acum, la mai bine de un deceniu, Zona euro are cele mai mici investiţii publice dintre toate economiile dezvoltate sau dintre toate organizaţiile economice. Dacă excludem Irlanda (şi trebuie să o excludem, pentru că PIB-ul irlandez conţine veniturile multinaţionalelor, venituri pe care irlandezii nu le văd absolut deloc), marea putere economică europeană, Germania este ultima din Europa în ce priveşte rata investiţiilor.
Dincolo de bunurile de lux (unde conduc companii precum LVMH, Hermes, Porche sau Ferrari) şi de fotbal, Europa este un pitic economic. Puternica industrie auto germană şi-a menţinut producţia, însă valoarea adăugată este în continuă scădere.
Investiţiile în tehnologia verde în Europa sunt jalnice. Bateriile şi inteligenţa artificială, toate tehnologiile digitale care mişcă economia globală au lăsat Europa în urma lor. În anii 1990, Europa producea 44% din semiconductoarele din întreaga lume; acum produce doar 9% (SUA produce 12%). Marile companii tech sunt exclusiv americane şi chineze. În primele 20 de companii din lume sunt doar două companii europene. ASML şi SAP.
Pandemia a domolit austeritatea europeană vreme de câţiva ani, pentru că regulile fiscale ale UE au fost suspendate şi guvernele au putut cheltui mai mult, pentru a susţine companiile. A fost anunţat şi un Fond de Refacere pe care mulţi s-au grăbit să-l catalogheze drept un pas istoric. Desigur, nu a fost vorba despre aşa ceva, după cum am şi scris la momentul respectiv.
Până la urmă, pandemia nu a fost decât o altă criză care să dezavantajeze Europa în comparaţie cu America. Stimulii economici din Europa nu doar că au fost mai mici decât cei stabiliţi în SUA, dar guvernele europene au favorizat companiile, în timp ce banii publici din SUA au mers direct către cetăţeni, sub forma granturilor. Având în vedere că, în perioade dificile, companiile cheltuiesc mai puţin (cu excepţia investirii în propriile lor acţiuni) decât cetăţenii, stimulii din Europa au fost în realitate mult mai mici decât o arată cifrele oficiale.
Istoricii americani vor considera că criza financiară din 2008, criza datoriilor de după 2009 şi pandemia au fost tot atâtea ocazii pe care elitele europene au decis să nu le speculeze, alegând în schimb austeritatea, imediat ce condiţiile au permis acest lucru. Cei mai mulţi comentatori pun asta pe seama spaimei de inflaţie (pornind de la memoria colectivă germană a Republicii de la Weimar), pe seama analfabetismului economic şi a altor factori. Eu consider că motivul este ostilitatea faţă de clasa muncitoare din Europa.
Indiferent care ar fi motivul, Europa este pe cale să facă aceeaşi greşeală în cel mai prost moment cu putinţă. Industria şi infrastructura noastră suferă după ani de investiţii insuficiente, în timp ce SUA au parte de cele mai mari investiţii, cu subsidii uriaşe pentru companii (inclusiv firme europene) care investesc în America, în special în tehnologiile verzi.
De cealaltă parte, UE răspunde în singurul fel în care ştie să o facă: cu decizii de restabilire a regulilor fiscale, care vor aduce politicile de austeritate ce au dus la sărăcirea Europei.
Este ceva evident. Europa va face mult tam-tam despre propriul său fond de investiţii, pentru a contracara politicile industriale ale Americii, însă rezultatul va fi unul la fel de slab şi va crea aceleaşi sciziuni ca şi Fondul de Refacere.
Pe măsură ce exporturile europene în America şi în China vor scădea (asta şi din cauza aşa-ziselor politici de reducere a riscurilor, pe care SUA le impune Europei), vocea protecţioniştilor europeni se va auzi mai tare, iar furia lor se va îndrepta mai mult spre China, decât spre America. Pe lângă costul trecerii de la gazele ieftine de la Gazprom, la gazele lichefiate aduse din Golful Mexic, va creşte şi preţul panourilor solare (pe care doar chinezii le pot oferi la preţuri mici), iar astfel va creşte costul întregii tranzacţii energetice.
Conducerea europeană este îngrijorată acum de inflaţie, ceea ce este de înţeles câtă vreme conglomeratele europene s-au folosit de inflaţia lor pe piaţă pentru a-şi umfla marja de profit, în timp ce costurile creşteau pentru cetăţenii europeni. Însă, în profunzimea economiei europene, adevăratul pericol ţine de o dinamică a recesiunii care poate fi deja observată în datele legate de investiţii.
Nu trebuie să fii profet pentru a pricepe ce va urma dacă se întoarce austeritatea. Viaţa în Europa va fi tot mai scumpă, pe măsură ce salariile reale se vor reduce şi calitatea locurilor de muncă va scădea. În acest timp, Europa, ca idee şi entitate, va urma acelaşi traiect ca majoritatea angajaţilor europeni – continuarea unui declin care a început acum mai bine de un deceniu.
