luni , 6 aprilie 2020
Home / Actualitate / Putem oare gestiona spaima și să devenim oameni mai buni?

Putem oare gestiona spaima și să devenim oameni mai buni?

Noul coronavirus a oprit parcă timpul în loc. A paralizat întreaga omenire. Afară, natura își vede de treaba ei; înăuntru, în case, oamenii sunt complet debusolați, neînțelegând ce se întâmplă. Dar chiar și așa apar povești despre conspirații universale. Indiferent cum ar fi, dacă virusul ucigaș a apărut natural sau a fost slobozit voit sau accidental din nu știm care cercetare militară, realitatea este așa cum este, cum o trăim: Covid-19 există și ucide. Ucide mult și la scară planetară. Azi, aici și acum, cel mai important sau mai degrabă singura soluție este să ascultăm și aplicăm orbește deciziile statului. Dar, în izolare, noi toți trăim frici, confuzii, neputințe, abandon, deznădejde, emoții. Ce facem să scăpăm de ele?

 

O parabolă arabă spune că „un sfânt s-a întâlnit cu ciuma. Acesta a întrebat-o încotro călătorește, iar ea a mărturisit că merge la Bagdad să omoare 5.000 de oameni. După o vreme, cei doi se revăd, iar sfântul îi reproșează: nu te-ai ținut de cuvânt și ai ucis 50.000 de suflete. Ciuma, calmă, zice: nu, eu mi-am onorat promisiunea, am omorât 5.000; restul au murit de frică…”
Deci cum să gestionăm acest dușman tăcut din interiorul nostru, care ajunge să ne ocupe mintea toată și să ia locul rațiunii? Poate cel mai bun răspuns ar fi în ceea ce transmitea, deunăzi vreme, patriarhul Daniel: „pacea sufletului, bunătatea inimii, comuniunea în rugăciune și cooperarea în fapte bune pot face minuni, transformând teama în curaj și speranță.”
Cum ajungem la pacea sufletului, bunătate și curaj, când afară lumea parcă se prăbușește, iar spaima este urmată de deznădejde?
…Ei, acesta este un lucru cu adevărat dificil de realizat! Prima cale ar fi, ca popor credincios, rugăciunea și credința în Dumnezeu. În Creator. În Univers. Sau cum vrem să-i spunem noi acestei Forțe Universale Nevăzute, dar prezentă pretutindeni și în fiecare dintre noi. Să ne lăsăm în seama Lui, fiindcă oricum- pentru a câta oară?- am văzut cât de fragili suntem în fața unui eveniment exterior pe care nu-l putem controla. Dar vorba cuiva: „nu te duci în fiecare zi la calea ferată să vezi dacă te calcă trenul”, asta apropo de zicala „ce ți-e scris în frunte e pus”. Adică respectăm rațional și întocmai condițiile impuse de autorități și apoi ne lăsăm în seama Divinității:
„facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”… Dar pentru asta e nevoie de comuniune cu Dumnezeu. Dacă spunem mecanic o rugăciune și gândul zboară la alte griji nu putem obține acea pace interioară pe care nu foarte mulți oameni o cunosc. Bun, dar unde e locul de întâlnire cu Dumnezeu? Chiar așa, unde? Și aici vine cel mai neașteptat răspuns: în interiorul nostru! Serghei Lazarev, un celebru parapsiholog rus, expediază repede subiectul: „omul este imprefect la exterior, dar în esența sa se aseamănă cu Dumnezeu, căci este creat după chipul și asemănarea lui”. Dr. Glenn Schiraldi afirmă că „omul poartă în el scânteia divină.” Esență, cum o numește el. Ori Sursă, cum îi spune o altă autoare, Brandon Bays. Fiecare o îmbracă apoi cum este educat și cum se pricepe, în mai bine sau în mai puțin bine, și uită de esență. Nu revine niciodată la ea ori o face în momente de cumpănă. Dar descoperirea Sinelui-sau a Dumnezeului- echivalează cu o revărsare de pace și iubire interioară și exterioară, stare care nu poate fi comparată cu nimic altceva din tot ceea ce am trăit în viața noastră.
Însă, ca să redobândim Sinele, trebuie să renunțăm la mândrie…


… la gânduri de mărire, de superioritate. Și să ajungem la smerenie și la iubire. Vorba Sf. Efrem Sirul: „Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie.” Dar ce este smerenia? Nicio definiție nu este atât de cuprinzătoare încât să înțelegem cu adevărat ce înseamnă această virtute creștină. Dar o pildă spune că <<un discipol și-a întrebat duhovnicul ce este smerenia. Acesta i-a zis: diseară să mergi în cimitir, din cruce în cruce, și să-i înjuri pe toți morții. Discipolul a făcut întocmai. De dimineață a fost întrebat: „i-ai înjurat”? „Da”, șopti acesta. „Și ți-a răspuns careva”? „Nu!” „Mâine seară să mergi iar la morminte și să aduci laude la fiecare cruce”. Discipolul a îndeplinit ascultarea. Iar duhovnicul l-a cercetat: „i-ai lăudat?” „Da!” „Și ți-a răspuns careva?” „Nu”, neagă uluit învățăcelul. „Uite, vezi, asta înseamnă smerenia!” Dacă nu ați înțeles, smerenia este starea prin care creștinul recunoaște că toate darurile și însușirile sale bune le-a primit de la Dumnezeu și de aceea nu se mândrește cu ele. >> În fine, mai clar spune Sf. Siluan Atonitul: „Pentru a-l cunoaște pe Dumnezeu nu e nevoie nici de bani, nici de averi, ci numai de smerenie.”
Iar dacă nu reușiți de unii singuri…
…să găsiți calea spre liniște, deci să uitați de spaime, citiți scrisoarea părintelui Iosif, Arhiepiscop și Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale Meridionale: „Este afară o liniște teribilă în toată lumea asta. Oamenii s-au oprit în loc în nebunia care s-a numit impropriu „viață”! Abia acum ar trebui să înțelegem că ceea ce am trăit, până a început pandemia, nu era viața noastră. Fiecare dintre noi alerga după ceva, după cineva și mai ales după putere și bani. Că banii conferă putere sau puterea conferă bani nici nu mai are importanță. Important e că omenirea asta călca peste orice și peste oricine. Omenirea și-a vândut sufletul, a uitat să iubească, să zâmbească, să dea dovadă de empatie, toleranță, înțelegere și mai ales iertare. Doar că a venit o secundă în viața noastră în care suntem nevoiți să ne izolăm. Izolarea nu e un lucru rău. Vom avea o vreme să ne împrietenim din nou cu noi, cu oamenii la care ținem, cu familiile noastre, cu sufletele noastre. Dumnezeu, divinitatea, Universul sau cum vreți voi să-i spunem nu face nimic la întâmplare. Din toată nebunia asta, vor apărea și lucruri bune, poate mărețe. Moare o lume pentru ca alta să se nască! Suntem obligați să o facem. Dacă nu vom avea tăria să renaștem, vom fi obligați
într-un fel sau altul, importantă este întrebarea, nu răspunsul: De ce se întâmplă acest lucru pentru noi toți? Dacă ne uităm afară, ghioceii, iarba, copacii, păsările, animăluțele își văd de viața lor, neatinse. Pentru întregul pământ viața merge mai departe, după rânduiala Domnului, doar că, pentru oameni, totul s-a năruit. La întrebarea „de ce?” vom avea răspunsul când totul se va termina. Putem doar să sperăm că totul se va termina cu bine. Când noi, oamenii, ne credem Dumnezei, Dumnezeu alege un virus, ceva care nu se vede, să ne arate tuturor, nouă, măsura. Să înțelegem că vine o vreme pentru toate. Sănătate multă și izolare întru luminare!”

Distribuie:

Check Also

Ceapa verde

DEREGLĂRILE HORMONALE POT FI ECHILIBRATE CU CEAPĂ VERDE Folosită în toate anotimpurile, ceapa este foarte …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *