În Direcţia de Contraspionaj era o vânzoleală ca într-un stup de albine. Peste câteva zile începea în Bucureşti „Festivalul Mondial al Tineretului”. Se presupunea că în acele câteva zile, când „cortina de fier” avea să se intredeschidă, unele servicii de spionaj se vor folosi de această ocazie pentru a acţiona mai ofensiv, introducând agenţi de spionaj în delegaţiile tinerilor. Ca urmare, la cantonamentele unde urmau să fie cazaţi străinii au fost repartizaţi unul sau mai mulţi ofiţeri, în raport de cât era de numeroasă delegaţia. in acea zi maiorul Adam, şeful Serviciului 5 din Direcţia de Contraspionaj îl chemă pe „Puşti”:
– Vei prelua cantonamentul unei delegaţii străine. Atenţie, ai acolo calitatea de director şi vei avea în subordine patru femei de serviciu, un bucătar, doi şoferi, fiecare cu o dubiţă pentru transportul diferitelor produse alimentare şi trei portari pentru cele trei ture. Delegaţia nu este prea mare, sunt aproximativ treizeci de tineri. O să dispui de un autobuz pentru transportul lor la diferite festivităţi. Dar reţine, eşti director şi te ocupi de bunul mers al cantonamentului, dar în primul rând eşti ofiţer de contraspionaj. Atenţie la provocări şi la preocupările membrilor delegaţiei, le cunoşti limba şi va trebui să socializezi cu ei, să fii o gazdă plăcută. Vei ţine legătura cu tovarăşul căpitan Toma care va asigura aici permanenţa şi tot el o să te pună la punct cu toate amănuntele organizatorice. Ai grijă, am toată încrederea în tine.,,
Cantonamentul era într-o clădire situată pe strada Brezoianu iar tânărul ofiţer, înainte de a-i păşi pragul, trase adânc aer în piept, luă o atitudine ceva mai ţanţoşă, cu intenţia de a impresiona personalul pe care îl vedea robotind prin camere. Nu era puţin lucru ca la vârsta de 20 de ani să te pomeneşti director şi să fii un soi de om orchestră. Era o căciulă cam mare pentru el, dar orgoliul şi ambiţia la acea vârstă sunt mari.
Primul lucru a fost să convoace întregul personal; le ceru printre altele o colaborare „cu spirit de răspundere şi devotament, pentru a nu ne face ţara de râs”. Din fericire pentru el avu noroc de oameni simpli cu mult bun simţ, majoritatea femeilor de serviciu erau în vârstă şi 1-au acceptat cu simpatie aproape maternă.
Cu multe luni înainte de data începerii Festivalului, se instalase pe piaţă o penurie inimaginabilă de alimente şi toată lumea ştia că se fac stocuri din toate produsele pentru ca în zilele Festivalului să se reverse o opulenţă de operetă.
La o săptămână după preluarea cantonamentului de către tânărul director, autobuzul a descărcat în poarta imobilului 30 de tinere şi tineri veseli, gălăgioşi cu vreo două chitare, iar când directorul s-a prezentat şi le-a urat bun venit, câteva tinere s-au şi repezit să-1 îmbrăţişeze. „Treaba cu socializarea va fi uşoară”, reflectă în sinea lui directoraşul încântat. După ce au fost repartizaţi in dormitoare şi şi-au lăsat bagajele, voiau imediat să plece să vadă Bucureştiul. Pentru inceput, au fost invitaţi în sala de mese să ia micul dejun după sistemul de „bufet deschis”, compus din salam de Sibiu, icre roşii de Manciuria, şuncă de Praga, pacheţele de unt, caşcaval de mai multe tipuri, sardele, ouă, chifle albe calde, atunci scoase din cuptor, lapte, ceai, cafea, sucuri de portocale şi ananas, într-un cuvânt tot ce nu mai văzuse românul de mulţi ani, totul la discreţie. După ce au mâncat în fugă, fără să pară prea impresionaţi de bunătăţile oferite, li s-a dat fiecăruia un ecuson pe care era trecut adresa cantonamentului pentru situaţia că se rătăceau şi au zbughit-o în oraş in mici grupuri.
„Cum Dumnezeu îi controlez pe ăştia, că sunt ca iepurii, fug care incotro…” constată îngrijorat ofiţerul-director şi intră în sala de mese unde femeile se pregăteau să strângă bufetul suedez pentru a pune la rece tot ce nu se consumase. Se opri o clipă şi întrebă: „Dvs. aţi mâncat? Nu, atunci vă rog chemaţi tot personalul, inclusiv pe şoferi ca să luaţi micul dejun”. După ce dădu acest ordin, directorul se retrase, mulţumit de sine şi plin de demnitate, în biroul său, deşi nici el nu mâncase nimic. in timp de făcea ordine în documentele de însoţire a produselor primite, se auzi o bătaie uşoară în uşă şi în birou intră una din femeile de serviciu cu un mic platou pe care erau aşezate câteva din bunătăţile rămase la bufet şi explică cu timiditate: „Nici dvs. nu aţi mâncat nimic, tovarăşe director”. Lăsă tava încet pe birou şi se retrase repede, în timp ce tânărul ofiţer reflectă încântat: „Am, domnule, noroc de mătuşi grijulii, Tanti Maria la serviciu cu prăjiturele şi biscuiţi, iar aici această femeie inimoasă”.
Timp de două zile totul a decurs destul de bine, deşi disciplina lăsa de dorit. Mulţi dintre tineri se îmbătau, au venit cu fete agăţate pe principiul „pace şi prietenie” şi voiau neapărat să intre cu ele în dormitor, dar cerbicia portarilor bine instruiţi i-a determinat să plece cu ele în parcul Cişmigiu care era la doi paşi. Femeile de serviciu, conform indicaţiilor primite, în lipsa petrecăreţilor mai le controlau bagajele, trebuind să-1 anunţe pe tovarăşul director dacă găseau ceva „deosebit”.
„Directorul” era sunat la telefon de două-trei ori pe zi de maiorul Adam sau de căpitanul Toma cărora le prezenta scurte rapoarte verbale. În ziua a treia a venit una din femeile de serviciu foarte nedumerită: „Tovarăşe director, am văzut la unii din copiii ăştia că au în cutiuţe un praf alb, îl presară pe degetul gros, uite aşa (a demostrat) şi-1 trag pe nas. in lipsa lor am căutat şi am găsit una din cutiuţe, că le ţin ascunse, am mirosit conţinutul dar nu are nici un miros. Ce Doamne iartă-mă poate fi ?
Tânărul ofiţer începu să râdă: „Nu cumva ai tras şi dumneata pe nas din praful acela?”
Femeia protestă: „ Nu, ferească Sfântul, 1-am pus la loc şi gata”.
Tânărul, continuând să râdă, îi explică: „Alea sunt droguri, dragă tovarăşe, se droghează, chipurile devin mai forţoşi dar până la urmă ajung la balamuc.”
Destul de nelămurită de acest termen de „drog”, femeia işi făcu câteva cruci şi plecă bombănind. După plecarea ei, ofiţerul telefonă maiorului Adam şi îi raportă despre prezenţa drogurilor. Ordinul a fost clar şi răspicat: „Lasă-i în pace, că peste câteva zile pleacă cu droguri cu tot” .
Un alt incident a fost creat de un român care a venit la poarta cantonamentului şi a insistat să vorbească cu Michel, un băiat din grup. Cum toţi erau plecaţi, a lăsat la portar un bilet scris în franceză, în care spunea că 1-a aşteptat în zadar pe Michel în seara trecută şi-1 roagă să-1 sune neapărat la telefon (scria numărul) deoarece este îngrijorat.
„Ăsta numai spion nu poate fi, dar oricum este o legătură interesantă”, consideră tănărul ofiţer şi-i raportă telefonic căpitanului Toma. Nu trecuse o oră şi căpitanul Toma telefonă: „Ţi-am identificat personajul, este cunoscut la Miliţia de Moravuri ca homosexual notoriu. Dacă mai apare la uşa cantonamentului, cheamă miliţia de moravuri şi ai grijă să stai departe de el”, încheie râzând căpitanul. Pe atunci homosexualii erau vânaţi de miliţie la fel ca borfaşii periculoşi. Din fericire pentru el, respectivul nu a mai apărut la poarta cantonamentului.
Tânărul ofiţer reflectă înciudat: „Ăsta este festivalul mondial al drogaţilor, al curvelor şi al pederaştilor, ai dracului, spionii nu sunt de găsit”. Zilele treceau şi cu toată vigilenţa şi implicarea sa în activităţile delegaţiei, tânărul contraspion nu reuşise să depisteze nici un agent secret străin şi se gândea nemulţumit că după terminarea Festivalului se va întoarce la serviciu fără nici o ispravă. Când îi împărtăşi temerea căpitanului Toma, acesta se amuză copios şi-1 linişti: „n-ai nici o grijă, nici ceilalţi colegi ai tăi nu au o recoltă mai bogată şi de fapt nici nu ne aşteptam la altceva. Important este că până în prezent nu avem incidente grave”.
După terminarea Festivalului, când s-a întors la serviciu, primul lucru care 1-a remarcat foarte nemulţumită Tanti Maria, a fost că protejatul ei a mai slăbit şi că-i tras la faţă, de unde concluzia că o alimentaţie bogată, dacă nu este însoţită de un trai liniştit şi fără griji nu poate aduce prosperitate organismului.
Col. (r) Hagop Hairabetian
„PUŞTIUL” (3)
