„Relațiile dintre cele două maluri ale Prutului sunt astăzi mai puternice și mai cuprinzătoare ca oricând. Republica Moldova a avut la București în acești ani grei un prieten de nădejde. În timpul mandatului președintelui Klaus Johannis am putut să contăm mereu pe ajutorul României – de la furnizarea de energie la proiecte de infrastructură locală în satele noastre, de la vaccinuri în pandemie la construcția de noi poduri, la propriu și la figurat. Drumul nostru european nu ar fi fost posibil fără susținerea sinceră și necondiționată a României. În numele cetățenilor Republicii Moldova, îi mulțumesc președintelui Klaus Johannis pentru tot ce am realizat împreună. Am convingerea că pe acest fundament solid vom continua să clădim un viitor sigur și prosper, uniți de aceeași limbă, istorie, cultură, valori și aspirații!”. Maia Sandu, Președintele Republicii Moldova, la ora când Klaus Johannis părăsea reședința de la Cotroceni.
O lume pe dos, între democrație și morală…
Lumea se întoarce pe dos. Cea a democrației și a moralei. De la Pacific până peste Atlantic. Se pare că aceeași amenințare întunecă bolta cerească a democrației deasupra celor două maluri ale Prutului. Care până nu demult se caracteriza printr-o pronunțată creștinătate ortodoxă ce asigura oarecum o temelie a spiritului democratic românesc. Aceste gânduri îmi sfredeleau creierul tot mai adesea, iar după ultimele evenimente de la București par să mă fi copleșit cu desăvârșire.
Personal am fost surprins de demisia președintelui României, prima în istoria României. A făcut-o cu o zi înainte după ce legislativul de la București începuse procedurile de suspendare a șefului statului, în urma cererii depuse de opoziția ultra-naționalistă. Cerere care risca să obțină un vot confirmativ după ce a fost susținută, neașteptat, și de USR. Și în condiții suspecte de voturi și din tabăra coaliției parlamentare majoritare. Ar fi fost și ea o primă demitere a unui șef de stat în istoria României. Ar fi fost un act de trădare a majorității parlamentare fără drept moral de a nu și-o asuma. Și o satisfacție a dreptei extremiste, care acum jubilează: „Uzurpatorul a plecat. E victoria voastră! Acum e timpul pentru turul doi înapoi”. De rând cu cererea demisiei lui Ciolacu și revocarea președinților celor două Camere, această „victorie” se încadrează perfect în definiția unei „lovituri de stat”.
Nu mai puțin surprinzătoare mi-a fost bucuria ascunsă cu care coaliția majoritară a acceptat această demisie – principalii lideri din arcul guvernării fie au luat apă în gură, fie s-au produs cu reacții scurte și morocănoase. Semn că suspiciunea de voturi trădătoare era totuși suficient de îndreptățită. De rând cu reacția, infructuoasă și demnă de dispreț, a Elenei Lasconi, acuzându-l pe Johannis că ar fi „încercat până în ultimul moment” să-l împiedice pe Bolojan să devină președinte interimar pentru că nu l-ar fi suportat. O dovadă în plus că useriștii au dat-o în bară cu noul lor lider și că USR nu e un partener spre o stabilitate atât de necesară acum – au ales din nou să fie de partea neagră a istoriei și să se alieze cu cei care vor să distrugă România.
O demisie ce „a prevenit o rușine” sau un act de lașitate?
Pe ambele maluri ale Prutului mai toată suflarea critică guvernările – jurnaliști, angajați și „free-lanceri”, politicieni eșuaţi și chiar simpli cetățeni care n-au nici în clin, nici în mânecă cu politica. Pe malul drept – că politicul a vândut România străinilor, în speță munții cu aur și pădurile lor, că integrarea în UE și NATO n-a adus nimic bun românilor, că jocul mogulilor politici țin, de la Revoluție încoace, PSD-ul comunist la guvernare etc., etc. Deși, în același timp, 88% din populație susțin statutul de membru al UE și NATO, iar alegătorii, în majoritatea scrutinelor electorale, scot PSD-ul cu primul scor de vot. Și toți vorbesc urât și blamează președinții. Nici un președinte din cei cinci nu a fost bun, deși i-au votat cu scoruri majoritare, iar pe ultimii doi chiar pentru două mandate consecutiv. Pe malul stâng același feleșag politic – de 30 de ani nici o guvernare bună. Iar ultima, deși a obținut unul dintre cele mai mari scoruri, iar Maia Sandu a câștigat referendumul și al doilea mandat, PAS și șefa statului sunt de vină că reforma justiției trenează și mențin o guvernare monocoloră. E drept că totuși electoratul de pe malul stâng au mai izbutit să dea jos o guvernare agrariană, care a trădat primele aspirații pro-europene și spiritul Declarației de Independență, a răsturnat un regim comunist și altul al lui Plahotniuc, e drept, cu un compromis dezgustător cu socialiștii. Iar până la urmă l-a îngropat și pe Dodon, doar că încă nu și PSRM.
Decizia lui Johannis de a demisiona a fost etichetată de predecesorul său, Traian Băsescu, ca „un act de lașitate”. Jurnalistului Dan Tăpălagă de la G4Media a calificat-o ca „O demisie fără onoare”. „Klaus Iohannis a trântit paltonul peste țară și a plecat ca un laș, în singurul moment în care mai era nevoie de el. În loc să fie un debușeu pentru furia socială, fuga rușinoasă a președintelui din Palat a declanșat doar o și mai mare presiune urlătoare din partea unor conserve securiste care, înfășurate ipocrit în steag și cu „poporul” în gură toată ziua, vor o restaurație a României la dictatură”, critică Alfred Simonis, președintele Consiliului Județean Timiș. Da, președintele Iohannis a demisionat în urma unor presiuni extraordinare ale opoziției extremiste (și nu numai). E o victorie a extremei drepte sau una rușinoasă, în ascuns, a clasei politice în genere? Orice am crede, în pofida oricăror critici, motivul demisiei sale arată ca fiind unul moral. „Pentru a scuti România și cetățenii români de această criză, de această evoluție inutilă și negativă, demisionez din funcția de Președinte al României”, și-a motivat Johannis decizia. Calificând demersul clasei politice drept unul „păgubos” din care „toată lumea pierde, nimeni nu câștigă”. Un demers „efectiv de râsul lumii”.
A plecat de la Cotroceni, fără antemergător cu girofar, după ce a predat sobru interimatul lui Ilie Bolojan. Pe fundalul unei ceremonii scurte cu Gardă de onoare, la care au asistat angajații Președinției, și oferind presei o ultimă reverență: „Dumnezeu să binecuvânteze România!” Lăsând în urma celor două mandate ale sale o Românie care a reușit cel mai mare salt economic făcut de vreo țară din Europa de Est după prăbușirea comunismului. O Românie ce se profilează ca un membru important NATO în zona Mării Negre, baza de la Mihail Kogălniceanu urmând să devină cea mai mare din Europa, devansând-o pe cea de la Ramstein, Germania. În cel de-al doilea mandat, în pofida criticilor că a adus la guvernare PSD alături de PNL, a reușit să evite scenariul bulgar al crizelor electorale. Iar spre finalul președinției sale a apucat să prezideze peste câteva realizări aplaudate de marea majoritate a românilor – intrarea țării în Spațiul Schengen fără frontiere, după o așteptare de 17 ani, și liberalizarea regimului de vize cu Statele Unite.
Cel mai pragmatic lider de la București pentru Moldova
Să recunoaștem, în timp ce partidele de la București au profitat de o furie populară îndreptată împotriva partidelor pro-europene, alimentată de suveraniștii extremei drepte, iar presa internațională comenta demisia urmând aproape fidel canavaua criticilor de la București, liderul celui de-al doilea stat românesc, Maia Sandu, era singurul care venea cu aprecierile și mulțumirile din capo acestui articol, moralmente meritabile. Klaus Iohannis a fost poate cel mai pragmatic lider român cu Moldova. Conștient că în ambele mandate le-a câștigat inclusiv grație voturilor românilor de pe malul stâng, în toți zece ani a sprijinit necontenit parcursul european al Chișinăului de o manieră pragmatică, fără gesturi emotive și implicare în politica locală, cum a făcut-o Traian Băsescu. În perioada președinției lui Dodon, nu a mers în vizită la Chișinău, chiar dacă acesta l-a invitat, descurajând astfel și speranțele politicianului că ar putea fi primit la București. Prin contrast, la 31 august 2024, când Moldova se apropia de o răscruce politică, Johannis vine în capitala de peste Prut, oferind sprijin președintei în exercițiu Maia Sandu, candidată la un nou mandat, și referendumului de aderare la UE promovat de dânsa. Cum vor evolua evenimentele de acum încolo, cu ce rezultate va ieși România din scrutinul din mai e foarte important și pentru alegătorii din stânga Prutului. Vom avea în continuare „un prieten de nădejde” în persoana viitorului președinte al României, vom simți același fundament solid pe care să continuăm să „clădim un viitor sigur și prosper, uniți de aceeași limbă, istorie, cultură, valori și aspirații”? Cei ce au cerut demisia nu sunt dintre cei care au relații foarte bune cu Republica Moldova, în egală măsură, nici cu Ucraina, comenta politologului român Cristian Pîrvulescu demisia lui Johannis.
Dar până să aflu răspuns la această îngrijorare, nu pot trece și peste o întrebare, oarecum autocritică: noi , jurnaliștii, comentatorii politici, alegătorii nu purtăm o parte, poate cea mai mare de vină, că aducem, pe malul drept, în prim planul politic PSD-ul și partide de extremă dreaptă, naționaliste sau suveraniste? Lucru de care îl învinuim pe Johannis. Sau, pe malul stâng, prin presiunea critică fără precedent asupra actualei guvernări, nu favorizăm volens-nolens, eforturile cozilor de topor și trădătorilor de neam în realizarea planurilor de a schimba actuala conducere și a perturba cursul integrării europene? Nu trădăm și noi cauza guvernării pe care o criticăm?
Articol de Nicolae Misail