Avea bunica
De Aurelia Panait
Avea bunica mea de toate:
Avea o prispă cu mușcate,
Avea fântână, pâine, sare,
Avea putere și răbdare.
Avea credință și iubire
Și-un dor nespus de nemurire,
Avea un cal la o căruță,
Și lapte bun de la văcuță.
Avea povești nenumărate
Și cântece nemaicântate,
Și le spunea adeseori
La clacă și la șezători.
Avea o sobă, un vătrai,
Avea și gura mea de Rai!…
De ce mi-am adus aminte chiar în perioada asta de una din poeziile mele preferate?
Pentru că ultimele două săptămâni din viața mea, nu au fost doar despre sănătatea fizică, a fost și despre introspecție, conștientizări, și reconfigurarea traseului emoțional.
Transfuziile cu sânge și perfuziile cu fier, m-au pus pe picioare și mi-au echilibrat starea de sănătate, dar ”transfuziile cu iubire” din toate părțile au fost pentru mine lecții de viață.
Probabil am fost cea mai tânără pacientă din spital la un moment dat, în salonul meu cu siguranță. Am văzut cu ochii minții multe ”tablouri”, dar cel mai dureros este cel al bătrâneții și al singurătății, când bolile vin ca un buchet nedorit …cu roze: tromboză, artroză, osteoporoză, scleroză și altele.
Șapte zile am împărţit salonul de spital cu…bunicuțe și au fost tot atâtea lecții de viață și rezistență la durere, frustrare, dezamăgire, neputință, singurătate.
Știți ce-i doare cel mai tare pe oamenii ăștia? DORUL.
Dorul de ce au fost și nu mai sunt, de ce puteau și nu mai pot și dorul de cei dragi …care i-au uitat.
În activitatea mea de psiholog clinician, întâlnirile cu oamenii în vârstă nu sunt doar evaluări psihologice pentru Comisia de handicap, iar ei nu sunt doar niște oameni cu demență, nu sunt doar niște rapoarte psihologice pe care îmi pun parafa.
Pentru mine sunt povești și lecții de viață, sunt ocazia de a-mi «spăla» niște păcate.
Mi-am iubit bunicii, atâta timp cât i-am avut pe fiecare, dar n-am fost nicidecum nepoata perfectă.
Acum îi pomenesc cu drag, însă nu-i mai pot asculta sau îmbrățișa.
De aproape un an aștept momentul potrivit să-mi curgă din suflet un articol despre bolile neurodegenerative, boli ale căror efecte le tot vizualizez și evaluez în diferite forme, în jumătate din activitatea mea săptămânală în cabinet și în afara lui.
De fiecare dată când scriu un raport psihologic pentru un bătrân sau bătrânică, cu diagnostic de Alzheimer, de exemplu, aștern pe foaie, de fapt o poveste tristă, al cărei final din păcate nu-l pot schimba din pix, oricât de mult mi-aș dori.
Bolile neurodegenerative sunt afecțiuni medicale incurabile, pot apărea odată cu înaintarea în vârstă și implică deficiențe neurologice și pierderea treptată a capacității cognitive, de mișcare sau senzorială.
Ele pot debuta într-un mod viclean, sub prejudecata bătrâneții, progresează rapid, sever și de cele mai multe ori fară cale de întoarcere, în ciuda medicamentației. Tratamentul prescris de medici ajută doar la ameliorarea unor simptome fizice sau mintale, însă din păcate nu există momentant un leac care să stopeze degenerarea celulelor nervoase.
Cea mai frecventă manifestare clinică a acestor afecțiuni este Boala Alzheimer și se pare că la momentul acesta sunt peste 5o de milioane de oameni care se luptă cu aceasta boală, ce apare în general la persoane peste 65 de ani. Reprezintă jumătate din totalitatea cazurilor de demență.
Nu glumesc, când spun că boala asta s-a născut oficial în ”1900 toamna”, pentru că la 25 noiembrie 1901, psihiatrul german Alois Alzheimer examinează pentru prima dată o pacientă, Auguste Deter în vârstă de 51 de ani, internată în «Spitalul pentru Bolnavi psihici și Epileptici» din Frankfurt pentru tulburări cognitive progresive, halucinații, idei delirante și degradare a personalității sociale.
Doctorul Alzheimer notează la început un diagnostic vag, de «Boală a uitării», ulterior fiind definită ca «O îmbolnăvire particulară a scoarței creierului».
Fiindcă este o boală vicleană, ea se comportă exact ca o ”rugină”, macină treptat memoria, gândirea și comportamentul și evoluează în trei etape.
În prima etapă, pacientul este funcțional, dar are probleme de orientare, reacții întârziate și capacitate de memorare încetinită, tulburări de judecată, iritabilitate, neliniște, pierderea interesului și a capacității de a face anumite activități, dificulăți în utilizarea banilor.
Urmează o etapă mai derutantă când încep dificultățile de citire și scris, gândit logic, nerecunoașterea persoanelor familiare, pierderea orientării temporale, suspiciuni nejustificate , idei de persecuție sau urmărire, și este necesară îngrijirea și supravegherea permanentă.
În aceasta etapă, pacientul nu se mai poate descurca singur, este foarte iritat, nu comunică eficient și se simte confuz și agitat. Are nevoie de îngrijire și să fie supravegheat constant.
În ultima etapă a bolii, cea mai avansată, lucrurile o iau razna la propriu, pentru că pacienții nu-și mai amintesc lucruri esențiale cum ar fi să se spele , să se îmbrace, chiar să meargă la toaletă, uită dacă au mâncat sau nu, nu mai pot comunica coerent, au stări de confuzie, mai ales noaptea, nu-și mai pot păstra echilibrul și merg cu dificultate, pierd controlul vezicii urinare sau intestinale și au nevoie de scutece pentru adulți.
Transformarile care au loc in creierul oamenilor afectați de Alzheimer sunt urâte și produc schimbări la nivel de comportament față de cei dragi, afectând dinamica vieții de familie. Ei devin anxioși, depresivi, apatici, iritabili, chiar agresivi uneori.
Ştiu. Este un tablou sumbru, dar foarte adevărat și frecvent în România, și de câțiva ani de când merg în casele acestor oameni pentru evaluări psihologice, fac tot posibilul să împletesc partea profesională cu cea umană și să activez toate resursele de empatie și răbdare, pentru a-i asculta pe îndelete, fără să-i grăbesc, fără să-i fac să se simtă o povară.
Îngrijirea acestor bătrâni la domiciliu este foarte grea, și sunt necesare multe adaptări logistice la perimetrul în care își duc existența, dar cel mai greu este să le înțelegi neputința și disperarea din ochi. Mulți îmi spun: !De ce nu mă ia Dumnezeu la el?”,” De ce mă chinuie așa?” sau ”Ce am fost și ce am ajuns.” Îmi înghit lacrimile, le mângâi mâna …și plec cu sufletul bucăți.
Apariția și dezvoltarea acestor boli ale bătrâneții și nu numai, depinde foarte mult de mediul în care se află pacientul, dar și de obiceiurile acestuia.
Dacă de-a lungul vieții sale, pacientul trăiește și muncește într-un mediu toxic, fumează, consumă frecvent alcool, nu respectă orele de somn, are un istoric de boli vasculare sau diabet, boli hepatice, afecțiuni tiroidiene, nu are o viață socială activă, cresc riscurile de apariție și dezvoltare a unor boli neurodegenerative. Vorba aia, ”bătrânețea frumoasă e pregătită din tinerețe„.
Unele simptome pot fi observate ușor de persoanele din anturajul pacientului și de aceea este foarte important consultul medical urgent pentru stabilirea unui diagnostic în stadiu incipient, și cu un tratament adecvat, poate contribui la o progresie mai lentă a bolii.
Din păcate, în România nu există suficiente instituții publice cu dotare tehnică corespunzătoare și personal calificat, care să preia această ”povară” socială în condiții optime, iar cele particulare presupun de foarte multe ori costuri prohibitive.
Bineînțeles că cel mai greu de gestionat este pragul emoțional și responsabilitatea morală în astfel de situații și decizii, în ceea ce privește instituționalizarea.
Acum doi ani când a ”plecat” la îngeri și bunica din partea mamei, am simțit că am ”îmbătrânit” într-un fel ciudat. Dispăruse un întreg etaj de sub picioarele mele. Nu mai aveam deloc bunici.
Sentimente de regret, frustrare, reproșuri, mi-au invadat sufletul, iar multe întrebări au rămas și acum fară răspuns. Dar mi-au rămas și poveștile despre război, gustul mâncărurilor gătite cu suflet și îmbrățișările calde, și multe alte amintiri neprețuite.
Luni, după ce am ieșit din spital, am petrecut toată ziua cu Tudorul meu, și l-am rugat să mă ajute să scriu articolul, de fapt să planteze niște ”semințe” în grădina pasiunii mele pentru scris.
Mi-a venit ideea unui joc de suflet și l-am rugat să scrie pe o foaie câte trei lucruri care-i vin în minte când se gândește la bunicii lui. Iată ce a ieșit:
• Bubu Gigi (pe care l-a răpit pandemia de Covid când el avea 7 ani) – mașinuțe, șuruburi și unelte.
• Buni Mari – multă grijă, iubire, joacă.
• Buni Sanda – Călătorii, plimbări, iubire.
• Bubu Stelică – pescuit, plimbări, explorări.
La final a făcut o acoladă și a scris: Iubire și dragoste.
I-am mulțumit și am plecat în altă cameră să plâng în liniște.
Martin Buxbaum spunea că, ”Unii oameni, indiferent cât de mult îmbătrânesc, nu-și pierd niciodată frumusețea, ci doar și-o mută de pe feţe în inimile lor.”
Asta înseamnă bunicii, indiferent în ce turn întunecat îi închide boala sau bătrânețea.
Nu lăsați să-i doboare și singurătatea. Dacă se vrea există TIMP pentru toate, mai ales pentru o vizită scurtă. Câștigul se simte mai tărziu, și e infinit.
Vă îmbrățișez cu sufletul,
Psih. Cristina-Irina Budurin