Tragedia comerţului transatlantic cu sclavi africani, care s-a desfăşurat între secolele XVI şi XIX, a primit multă atenţie şi a fost larg condamnată. Cam în aceeaşi perioadă, însă, în Marea Mediterană se desfăşura un comerţ cu fiinţe umane la fel de detestabil.
Se estimează că în jur de 1,25 milioane de europeni au fost transformaţi în sclavi de către corsarii berberi, iar vieţile victimelor au fost la fel de lamentabile precum cele ale sclavilor africani, scrie site-ul incredibila.ro.
Aceste victime sunt cunoscute drept „sclavii albi din Berberia” (sau „Barbaria”, nume derivat de la grupul etnic nord-african al berberilor).
Sclavia este unul dintre cele mai vechi tipuri de comerţ practicate de oameni. Primele documentări referitoare la comerţul de sclavi datează din perioada Codului lui Hammurabi, alcătuit în Babilon, în secolul XV III î.H. Oamenii din fiecare cultură, civilizaţie şi religie majoră au devenit sclavi sau au transformat alţi oameni în sclavi.
Totuşi, s-a acordat relativ puţină atenţie comerţului cu sclavi înfloritor, care era desfăşurat de piraţi sau corsari pe coasta Berberiei (cum era numită de europeni la acea vreme), în Maroc, Algeria, Tunisia şi Libia, începând în jurul anului 1600, potrivit Ancient Origins.
Fără să le ajungă faptul că atacau vasele şi marinarii, corsarii întreprindeau uneori raiduri în oraşele de coastă din Italia, Franţa, Spania, Portugalia, Anglia, Irlanda şi chiar şi în locuri îndepărtate, precum Ţările de Jos sau Islanda. Debarcau pe plajele nepăzite şi atacau satele pe întuneric, capturând victime. De exemplu, aproape toţi locuitorii satului irlandez Baltimore au fost luaţi prizonieri în 1631. Drept rezultat al acestei ameninţări, multe oraşe de coastă din Mediterana au fost abandonate de locuitorii lor până în secolul al XIX-lea.
Jefuirea satului Baltimore
După cum aminteşte revista History Ireland, raidul întreprins asupra localităţii Baltimore, pe coasta de sud-vest a Irlandei, este una dintre cele mai îngrozitoare acţiuni ale piraţilor berberi. Pe 20 iunie 1631, la ora 2 dimineaţa, peste 200 de corsari înarmaţi cu muschete, bare de fier şi torţe au debarcat pe ţărm şi s-au răspândit în tăcere, aşteptând în faţa uşilor căsuţelor de pe ţărm şi ale caselor din sat.
Când s-a dat semnalul, au intrat brusc în case, trăgându-i pe locuitori din paturile lor. 20 de bărbaţi, 33 de femei şi 54 de copii au fost duşi la vase şi au făcut o călătorie lungă înapoi, până în Alger, La sosire, cetăţenii din Baltimore au fost duşi în nişte adăposturi pentru sclavi, după care au fost expuşi în faţa potenţialilor cumpărători înlănţuiţi şi aproape goi.
De obicei, bărbaţii erau folosiţi la muncă şi femeile drept sclave sexuale, în timp ce copiii erau adeseori crescuţi ca musulmani, făcând, în cele din urmă, parte din trupele de sclavi ale armatei otomane.
Ascensiunea corsarilor berberi
În secolul XII şi XIV, piraţii creştini, proveniţi în principal din Catalonia şi Sicilia, dominau mările, constituind o ameninţare constantă la adresa negustorilor. Abia după expansiunea Imperiului Otoman în secolul al XV-lea, piraţii berberi au devenit o ameninţare la adresa vaselor creştine.
În jurul anului 1600, piraţii europeni au adus pe coasta berberă tehnici avansate de navigare şi de construcţie de vase, ceea ce le-a permis corsarilor să-şi extindă operaţiunile în Oceanul Atlantic. Raidurile au ajuns la apogeu la mijlocul secolului al XVII-lea.
Comerţul berber cu sclavi este adeseori prezentat ca fiind opera unor musulmani care capturau creştini, însă această reprezentare este mult prea simplistă.
În realitate, corsarilor nu le pasă de rasa sau religia celor capturaţi. Sclavii din Berberia puteau fi albi, negri sau mulatri, catolici, protestanţi, ortodocşi, evrei sau musulmani. Iar corsarii nu erau cu toţii musulmani – corsarii englezi şi olandezi explorau şi ei apele tulburi într-o epocă în care prietenii puteau deveni inamici şi inamicii prieteni într-o singură clipă.
Viaţa ca sclav al berberilor
Sclavii capturaţi de piraţii berberi aveau un viitor sumbru. Mulţi mureau pe vase în timpul călătoriei spre nordul Africii, din cauza bolilor sau a lipsei de mâncare şi apă.
Supravieţuitorii erau duşi în pieţele de sclavi, unde cumpărătorii îi inspectau înainte de a fi vânduţi la licitaţie. După ce erau cumpăraţi, sclavii erau puşi la muncă în diferite modalităţi. De obicei, bărbaţii erau supuşi la muncă fizică grea, cum ar fi în construcţii, în timp ce femeile erau folosite la muncile casei sau drept sclave sexuale. Noaptea, sclavii erau închişi în închisori numite „bagnios”, care erau adeseori supraîncălzite şi supraaglomerate.
Însă cea mai rea soartă posibilă pentru un sclav era să fie trimis la vâsle, pe galere. Vâslaşii erau înlănţuiţi şi nu aveau voie să-şi părăsească postul. Mâncatul, dormitul, defecarea şi urinatul se desfăşurau în locul în care erau înlănţuiţi. Sclavii care nu vâsleau suficient de bine erau biciuiţi pe spinarea goală.
Sfârşitul corsarilor berberi
Activitatea corsarilor a început să scadă spre finalul secolului al XVIII-lea, pe măsură ce flotele europene deveneau tot mai puternice. Însă abia în primii ani ai secolului al XIX-lea, SUA şi unele ţări europene au început să lupte mai cu fervoare împotriva piraţilor berberi.
Alger a fost bombardat frecvent de francezi, spanioli şi americani la începutul secolului al XIX-lea. În cele din urmă, după un raid anglo-olandez îndreptat împotriva oraşului Alger, în 1816, corsarii au fost obligaţi să accepte termenii care includeau încetarea practicii de a transforma creştinii în sclavi, deşi comerţul cu sclavi non-europeni a fost lăsat să continue.
Ocazional, au mai avut loc incidente până când englezii au desfăşurat un nou raid în Alger, în 1824. În cele din urmă, francezii au invadat ţara în 1830 şi au transformat-o în colonie.
Tunisia a fost şi ea invadată de Franţa, în 1881. Tripoli a revenit sub control otoman direct în 1835.
