fbpx
joi , 2 iulie 2020
Home / Actualitate / Ploieşteanul IOAN GRIGORESCU, „CĂLĂTORUL CU CINCI PICIOARE”

Ploieşteanul IOAN GRIGORESCU, „CĂLĂTORUL CU CINCI PICIOARE”

În peregrinările sale prin mahalalele Ploeștilor, Ioan Groșescu poposind în mahalaua, “văpsea galbenă”, Sf.Dumitru ne face o frumoasă urare citândul pe Ioan Grigorescu “Bine ați venit în infern!” . Și frumos ne spune I.Groșescu: “În această mahala ,într-o casă din apropierea barierei Rafov,(…) s-a născut ,în 1930, unul dintre cei mai împătimiți îndrăgostiți de Ploiești și credincios zugrav al imaginii lui, văr prin alianță cu poetul Nichita Hristea Stănescu din Piața Sârbească (n.aut. Mahalaua mea de baștină unde de peste 60 de ani locuiesc!), scriitorul, scenaristul, cineastul, omul de cultură și de aleasă simțire (…) Ioan Grigorescu.”
Fară a intra în detalii de fișier wikipedia, nu pot să nu amintesc din realizările acestui deosebit om de cultură care a fost ploieșteanul Ioan Grigorescu(n.1930-d.2011):
-cărti
•Unde vîntul miroase a petrol
(Ed. Tineretului, 1961)
•Ploiești – mic îndreptar turistic
(Ed. Meridiane, 1964)
•Lupta cu somnul
(Ed. Tineretului, 1968)
•Spectacolul lumii
(Ed. Cartea Românească, 1973)
•Dilema americană – spectacolul lumii (vol. II)
(Ed. Cartea Românească, 1981)
•Al cincilea punct cardinal – spectacolul lumii (vol. III)
(Ed. Cartea Românească, 1983)
•Ucideți petrolul(I, București, 1993)
•Bine ați venit în infern!…
(Ed. Nemira, 1994
-filme
•Canarul și Viscolul(1969)
•Felix și Otilia(1972)
•Explozia(1973)
•Cuibul salamandrelor(1976)
•Acțiunea „Autobuzul”(1978)
•Iarba verde de acasă(1978)
•Brațele Afroditei(1978)
•Un echipaj pentru Singapore(1981)
•Ringul(1984)
•Trenul de aur(1986)
•Începutul adevărului (Oglinda)(1994) – în colaborare cu Sergiu Nicolaescu
•Spectacolul lumii (serial TV, 1994)
și multe alte cărți și filme pe care locul si timpul nu-mi permit să le amintesc.
În fapt, motivul temei acestui articol a fost un interviu pe care Ioan Grigorescu, în calitate de ambasador al României în Polonia l-a acordat unui jurnalist clujean, în anul 1998. În acest interviu am putut să mi-l imaginez pe Ioan Grigorescu, ploieșteanul, la o masă, în orasul lui “ce bei”, cu o halbă de bere în față, vorbindu-mi, altfel, despre lucruri pe care le știu, dar dându-le valoare de simbol, de identitate urbei noastre.
Aș începe cu un catren pe care Nichita Stănescu l-a dedicat lui Ioan Grigorescu:
“Călătorule, cu cinci picioare!
Cu patru, de-a bușilea să umbli prin lume,
Cu-al cincilea priponit să rămâi, de țară!…”
Să-ncepem rememorarile lui Ioan Grigorescu!
Gârla Dâmbu… cu o apă “lăptoasă, gras, cu malurile unsuroase, cu suprafața plină de pete cafenii, care se lăbărțau și se contopeau învăluite de un abur puturos…”. Așa și-o amintește Ioan Grigorescu din anii copilăriei (anii’30) și așa am pomenit-o și eu în copilăria mea din anii ‘50-’60. Și aș mai adăuga, gunoaiele. Gunoaiele pe care de doua trei ori pe an câte o viitură le ducea departe, curățind pentru scurt timp malurile. Acum, au rămas doar gunoaiele. Unde sunt viiturile de altă dată … să mai curețe din când în când malurile? Și spune Ioan Grigorescu: “Iar râul acela nu era râu, ci strânsura scursorilor de prin rafinăriile Ploieștiului, apă moartă, că nici câinii striviți nu putrezeau în ea.” Mulți ploieșteni bolnavi aveau credința că apa Dâmbului îmbibată cu țiței îi putea vindeca. Și pot confirma! În copilarie nu de puține ori am văzut pe malurile Dâmbului oameni stând cu picioarele în apă așteptând parcă să se-nfăptuiască o minune . Dar minunea, probabil, s-ar fi înfăptuit dacă apărea un peștisor, nu de aur, ci un simplu peștisor.
În mărturisirile lui Ioan Grigorescu apare un unchi al acestuia care a fost șoferul personal al regelui Mihai I. Nea’ Gicu avea aceeași vârstă cu Majestatatea Sa și a fost selecționat chiar de către rege din cadrul regimentului de mecanizate “Marele Voievod de Alba Iulia”. La rândul său Nea’ Gicu spunea “Cred că am fost singurul șofer din lume care avea la volan un rege. Nu mă lăsa să conduc decât arareori. Eu doar îi parcam sau îi schimbam mașinile.” Cea mai mare perioadă de timp și-o petrecea în salopetă, umblând la motoarele mașinilor . Iar regele alături, fiind și el cuprins de morbul motoarelor. Există și o parte tristă a poveștii. În 1947 a plecat împreună cu regele. Însă n-a reușit să reziste mai mult de un an în străinătate, întorcându-se de bună voie și nesilit de nimeni în țară. Aici a fost luat în colimator și chiar a făcut un an de pușcărie pe motiv că n-ar fi vrut să spună unde sunt ascunse bijuteriile coroanei după care ar fi fost trimis de ex rege să le recupereze. În timpul perchezițiilor, casa i-a fost aproape demolată. În cele din urmă a ajuns șofer, până la pensie, pe un autobuz, cursă regulată între Sinaia și Valea Larga.
Ioan Grigorescu lămureşte și relația de rudenie cu poetul Nichita Stănescu. O relație prin alianță, având împreună un unchi comun, Nicolae Popișteriu . Acesta le-a “pus amândorura literatura în mână. Nu doar cartea, ca obiect de lectură, ci literatura ca formă de creație, stârnindu-ne bucuria rimei și pofta asociațiilor abstracte.” Ioan Grigorescu a povestit despre copilăria lui Nichita în capitolul “Alergând după curcubee” din albumul memorial Nichita Stănescu, editat de Viața Românească, în 1984, sub îngrijirea poetului Gheorghe Tomozei.
Se cade să spunem câteva cuvinte și despre acest Nicolae Popișteru. Licențiat al Academiei Comerciale, avea talent muzical, oratoric și declamator, știutor a tot ce era mai reprezentativ în poezia clasică românească. A murit într-un accident de circulație când Nichita avea 12 ani. A fost înmormântat la Drajna de Sus, unde deseori Nichita și surorile sale își petreceau vacanța. Ioan Grigorescu își amintește de acest moment când unchiul lor era așezat pe un pat de frunze de nuc, în așteparea de a fi dus la locul somnului de veci pe un car tras de boi. “Țin minte că, în casa aceea, se afla o litografie înfațișându-l pe Mihai Viteazul, având sub imagine facsimilul semnăturii strălucitului domnitor. De același perete fusese rezemat capacul sicriului lui Nicolae Popișteru. <<Tot ce aș lua din casa asta – a zis Nichita atunci- ar fi portretul Mihaiului și o frunză de nuc de sub tâmpla Nicolaiului…>>”
În 1944, a fost evacuat din cauza bombardamentelor anglo-americane, Nichita petrecându-și ultima vară fericită a copilariei sale, la Drajna de Sus. Aici îl întâlnea deseori Ioan Grigorescu când mergeau la brutăria lui Chebale, de sub castrul roman, să cumpere pâine. Chebale avea cuptorul căptușit cu cărămidă veche de două mii de ani, scoasă din castru, și “jimblele lui, mari cât abia putea cuprinde brațul de copil a lui Nichita, purtau în coaja lor sigla <<Legiunii a V-a Macedonica>>, imprimată în coca vârâtă la copt de cărămizile romane.” Nichita zicea: “Mâncam brânză cu istorie , cu ridichi și cu cepuța verde, ca pe vremea lui Traian”. Ioan Grigorescu însa nu cumpăra doar o pâine. Lua câte o suta pe care le căra cu un cărucior până la Drajna de Jos unde le vindea cu un caștig de doi lei de pâine. Și asta pentru că tatal său murise cu doi ani înainte, în condițiile de mobilizat pe loc, la “Vega”, rafinărie cu regim de front. Și astfel trebuia să se întrețină. Despre tatăl său Ioan Grigorescu povestește că lucra la distilerie și spunea cifra octanică a benzinei doar înmuind degetul și punând pe limbă. Dupa ce au rămas orfani, Ioan și fratele său Tudor au fost chemați de către Călae (Nicolae) Stănescu, tatăl lui Nichita, la atelierul acestuia de confecții din str. Lipscani, care i-a îmbrăcat în haine de liceeni. De față era și Nichita, iar când mama fraților Ioan și Tudor a întrebat “ Cu ce o să te plătesc eu,Călae draga ?” Călae a răspuns „Victorițo, or să mă plătească băieții tăi, cu note mai bune decât îmi aduc alții!”. Atunci Nichita i-a spus la ureche lui Ioan “ Dacă nu -i aduci un trei, îți tai cracii pantalonilor, harșt, harșt auzi!? “ .
Rememorările lui Ioan Grigorescu sunt dense, vii, reușind să te facă părtaș la trăirile lui. Pentru doritori, le recomand să citească acest interviu pe care Ilie Rad l-a luat lui Ioan Grigorescu și pe care-l pot găsi în cartea Peregrin prin Europa (1998). Nu pot să închei fără a repovesti o întâmplare petrecută cu Ioan și Nichita. La începutul anilor optzeci Ioan și Nichita au fost la Costinești, în timpul Festivalului cinematografic. Nichita îi spusese lui Ioan Grigorescu că-l “ceartă soarele, și cu razele, și cu zeama lui din sângele lui Hristos” , tradus pentru pământeni, adică plaja îi face la fel de rău ca paharul de vin. Într-o seară regizorul Mircea Mureșan a invitat pe toți festivalierii la un cocktail rugându-l pe Nichita să-l onoreze cu prezența. Știindu-i starea de sănătate, Ioan Grigorescu vorbește cu sora lui Nichita, Mariana, despre invitație, iar aceasta l-a oprit să vină la cockteil. A doua zi Nini (Nichita alintat!) l-a apostrofat
“Ferește-mă Doamne, de veri că de dușmani mă feresc singur!.”
Cum însă cu Nichita nu te puteai certa, la următoarea întalnire cu Ioan Grigorecu i-a zis “Hai vino să te pup pe cur!” și l-a sărutat pe frunte!

Distribuie:

Check Also

Fenomen bizar – parcul care se transformă vara în lac

Green Lake sau Lacul Verde din Austria este, de fapt, o vale situată în localitatea …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *