1.2 C
Ploiești
vineri, 7 februarie, 2025
spot_img
AcasăOcolul PamantuluiPentru ce au rupt americanii Kosovo de la sârbi?

Pentru ce au rupt americanii Kosovo de la sârbi?

„Eliberarea” albanezilor kosovari şi transformarea provinciei sârbe în stat independent, loc considerat dintotdeauna ca fiind „leagănul civilizaţiei sârbe” şi „Ierusalimul Serbiei”, a început cu un proiect profund personal al cuplului Bill şi Hillary Clinton, cunoscuţi fiind prin averea fabuloasă pe care aceştia au strâns-o făcând exclusiv politică.
Într-o documentare extraordinară a ritmului şi amplorii colapsului imperiului american, Politico a publicat la începutul acestui an o investigaţie remarcabilă, „Cum au rupt americanii Kosovo de la sârbi şi ce înseamnă asta pentru Ucraina”.
Detaliind aproape în stil criminalistic şi într-un mod surprinzător, aproape fără precedent, această documentare priveşte modul violent în care NATO a „smuls” provincia din corpul Iugoslaviei, apoi a creat un „protectorat american” nesustenabil şi disfuncţional din punct de vedere politic şi economic, suprimând legăturile cu Belgradul, în timp ce oficialii şi corporaţiile americane au profitat în mod corupt, la fiecare pas.
Relevanţa destinului „protectoratului american” Kosovo faţă de ceea ce se va petrece în mod inevitabil pe orice teritoriu care se va numi Ucraina, după ce Rusia îşi va fi încheiat operaţiunea militară specială, nu poate fi decât cruntă. Când va veni acea zi, Kievul se va baza în întregime pe sprijinul SUA, pentru a-şi menţine literal vorbind „lumina aprinsă”pentru a reconstrui tot ceea ce mai poate fi reconstruit şi pentru a plăti salariile angajaţilor de stat şi oficialilor guvernamentali. Washingtonul pompează deja de mai mult timp zeci de miliarde numai pentru acest ultim menţionat scop.
Deşi există un sentiment din ce în ce mai mare în rândul ucrainenilor din interiorul şi din afara ţării că au fost abandonaţi şi trădaţi de „prietenii” lor americani, oficialii de la Kiev continuă să vorbească despre alianţa lor cu Washingtonul, în timp ce pledează în mod obişnuit în public, pentru ajutoare financiare pe termen scurt şi lung din partea imperiului. Cu toate acestea, să vedem ce observă Politico: ”Pentru Ucraina, sarcina de a-şi repara infrastructura distrusă va reprezenta o provocare descurajantă, generaţională. Pentru America corporativă va fi doar oportunitatea unei alte afaceri. Şi, dacă Kosovo este un ghid, ucrainenii ar fi necesar să fie atenţi la ceea ce îşi doresc”.

„Îndoieli serioase”„Eliberarea” albanezilor kosovari şi crearea unui stat „independent” în provincie, teritoriu considerat îndelung ca fiind „leagănul civilizaţiei sârbe” şi „Ierusalimul Serbiei”, a început ca un proiect profund personal al cuplului Bill şi Hillary Clinton şi al agenţiilor statului profund, creatori notorii de războaie pentru jaf, precum defuncta Medeleine Albright. Cruciada lor înfometată a fost apoi adoptată de administraţiile ulterioare ale SUA. În consecinţă astăzi Kosovo este încărcat cu monumente, străzi şi pieţe dedicate acestor indivizi, inclusiv lui Wesley Clark, care, în calitate de Comandant Suprem al Aliaţilor SUA în Europa, a supravegheat bombardamentul criminal cu uraniu sărăcit al NATO asupra Iugoslaviei.
Această afinitate a autorităţilor albanezilor kosovari pentru afişe şi reclame publicitare cu paiete stridente şi cu stele şi care proclamă „Mulţumim SUA!” este vizibilă din abundenţă în toată Priştina. După cum observă Politico de asemenea,„la un moment dat, autorităţile locale s-au gândit serios să numească şi un lac după Donald Trump”. Generaţii întregi de oficiali americani poartă insigne „Mă mândresc cu Kosovo”, s-a lăudat o sursă diplomatică de la Washington. „Dar chiar s-ar cuveni să fie mândri?”, se întreabă Politico răspicat.
Răspunsul, fără ambiguitate, este absolut nu. Odată ce Priştina şi-a declarat unilateral independenţa în 2008, o mişcare extrem de controversată, nerecunoscută de o mare parte a comunităţii internaţionale şi nici de Serbia, în a cărei Constituţie clasifică încă provincia drept teritoriu suveran al Belgradului, „vânătorii americani de avere”, au început să se mişte în masă, angajând în administraţia teritoriului secesionist „foşti oficiali proeminenţi” ai administraţiei Clinton, care au ajutat Kosovo „să se elibereze”. Cu alte cuvinte, au fost asiguraţi de contracte lucrative prin mijloace dubioase, dacă nu chiar penale, pentru îmbogăţire personală.
Unul dintre primii participanţi la această frenezie imperială a jafului a fost gigantul de construcţii Bechtel, legat puternic de guvernul SUA, „un jucător major în reconstrucţia sectorului energetic al Irakului”,în urma invaziei ilegale anglo-americane din 2003. Misiunea sa în Europa, construirea a două autostrăzi, a fost mult mai modestă decât în Irak, căpuşarea având o valoare mult mai mică. Cu toate acestea, oficialii americani au convins fără drept de apel autorităţile din Kosovo, teritoriu „cu o rată a sărăciei de aproximativ 60% la acea vreme”, că drumurile sunt de o necesitate vitală.
Pentru a-şi consolida argumentarea acestei afaceri, grupul Bechtel i-a recrutat pe Mark Tavlarides, membru al Consiliului de Securitate Naţională al lui Bill Clinton în timpul războiului din Kosovo, şi pe atunci ambasadorul SUA la Priştina, Christopher Dell. În ciuda „rezervelor serioase cu privire la viabilitatea economică a proiectului atât din partea Băncii Mondiale, cât şi a Fondului Monetar Internaţional (FMI)”, aşa-zisele autorităţi din Priştina au aprobat propunerea în 2010, în timp ce au refuzat să publice întregul contract, „în ciuda presiunilor din partea grupurilor societăţii civile”.S-a dezvăluit totuşi că nu a existat nici un fel de plafonare a costului final.
Iniţial, autostrăzile urmau să se întindă cu puţin peste 100 de kilometri şi să coste 400 de milioane de euro. Până la finalizarea lor, doi ani mai târziu, ele fuseseră reduse la doar 77 de kilometri, cu un cost final de un miliard de euro. Fără să se descurajeze, în 2014, clovnii americanilor de la Priştina, autorităţile „statului fantomă” au cerut celor de la Bechtel un alt contract major de autostradă. Finalizată cinci ani mai târziu, la un cost de 600 de milioane de euro, această bună afacere a făcut ca mai mulţi oficiali kosovari implicaţi în acest acord oneros să fie trimişi recent la închisoare, pentru că au plătit în secret celor de la Bechtel sume suplimentare, ilegale, în valoare de peste 53 de milioane de euro.

„Salvatorii Kosovo”Ancheta celor de la Politico evidenţiază şi un alt aspect spectaculos de flagrant al „construirii unei naţiuni” în Kosovo de către americani, fapt în mare parte nerecunoscut sau ignorat în general în ultimele două decenii şi jumătate. Şi anume, aceiaşi oficiali implicaţi intim în distrugerea Iugoslaviei au profitat sau, cel puţin au căutat să profite de pe urma acţiunilor lor. Acelaşi scenariu este valabil pentru orice este definit ca „ţară ţintă” pentru colonialismul imperial american întotdeauna.
În calitate de secretar de stat al SUA în perioada 1997-2001, Madeleine Albright a cerut în mod agresiv „intervenţia” NATO în Iugoslavia şi privatizarea industriei şi resurselor ţării, entităţi economice care, la momentul bombardamentelor, erau în mare parte deţinute de muncitori. Asaltul aerian al colonialismului occidental, de 78 de zile, asupra Iugoslaviei a distrus doar 14 tancuri sârbeşti, în timp ce a decimat 372 de instalaţii industriale, lăsând multe sute de mii de oameni fără locuri de muncă. Alianţa militară a luat îndrumări de la corporaţiile americane cu privire la ce întreprinderi economice se doreşte să fie ţintite şi distruse.
Ulterior, Albright, prin intermediul firmei ei de investiţii personale Albright Capital Management, a urmărit să facă o groază de bani din această distrugere. Ea a început treptat să cumpere sectorul de telecomunicaţii proaspăt privatizat din Kosovo şi, în 2013, a fost pe punctul de a confisca un pachet de 75% din PTK, firmă deţinută de stat, Autoritatea Poştală şi de Telecomunicaţii a provinciei Kosovo. Controversele majore trâmbiţate prin presă asupra acestei înţelegeri au forţat-o în cele din urmă să renunţe. Cu toate acestea, statutul de celebritate locală nu i s-a diminuat – şase ani mai târziu, o statuie a lui Albright a fost dezvelită într-o piaţă din Priştina, care poartă şi numele ei.
Politico menţionează modul în care „familia şi colegii lui Albright rămân activi” în Kosovo, inclusiv fiica ei Alice, care, în calitate de director executiv al Agenţiei de ajutor guvernamental american, Millennium Challenge Corporation, „emite granturi pentru dezvoltare” Priştinei, contracte care sunt apoi predate înapoi corporaţiilor americane prin intermediul „autorităţilor” de la Priştina. Între timp, Wesley Clark continuă de peste un deceniu să profite în această ţară virtuală. Se pare că „nu mai pridideşte în eforturile sale de a obţine beneficii financiare din reputaţia sa de salvator al Kosovo”.
În ciuda acestei „reputaţii”, Clark nu a avut totuşi mare succes. În 2012, în calitate de preşedinte al Envidity Energy, cu sediul în Canada, a început „să lupte” pentru drepturile asupra rezervelor abundente de lignit din Kosovo, a cincea rezervă ca mărime din lume, promiţând o investiţie de opt miliarde de dolari. Anul următor, paiaţele de la Priştina au modificat în mod convenabil legile
”menite să împiedice investitorii străini să exploateze bogăţia minerală a ţării”, investiţiile străine „servind intereselor cetăţenilor din Kosovo” şi acordând celor de la Envidity Energy licenţa de a extrage cărbune în întreaga provincie, fără nici un fel de licitaţie publică.
Un raport usturător al Programului ONU pentru Dezvoltare, din 2016, a pus capăt „visului kosovar” al lui Clark, exprimând îngrijorarea că proiectul Envidity Energy este complet ilegal şi că ar exista un risc major de mită şi corupţie dacă acest proiect ar continua, iar, în cele din urmă, Kosovo „ar fi lipsit de resurse, profiturile ajungând în buzunarele investitorilor străini”. S-au făcut şi comparaţii extrem de nefavorabile cu construcţiile de autostrăzi ale Bechtel, la preţuri exorbitante. Ulterior, „parlamentul”kosovar a retras licenţa celor de la Envidity Energy. Credeţi că Westley Clark s-a descurajat? În niciun caz!
Fostul general se concentrează acum pe proiecte de energie regenerabilă. El s-a întâlnit cu „servitorul” său de la Priştina, prim-ministrul Kurti, şi cu alţi oficiali de rang înalt din Kosovo, pentru a discuta planul său de a reimagina infrastructura energetică a ţării.

„Batalionul uitat”Politico observă, totodată că „eşecul construirii unei naţiuni americane” în Kosovo este remarcabil, având în vedere că provincia este „micuţă, cu aproximativ o treime din dimensiunea Belgiei, cu o populaţie de 1,8 milioane de locuitori”, cu un PIB de doar 10 miliarde de dolari, „mai puţin de un sfert din dimensiunea statului Vermont”, cel mai slab stat al SUA în ceea ce priveşte activitatea economică”. ca atare, „a face o diferenţă acolo nu ar necesita ca SUA să investească trilioanele de dolari turnate în Afganistan şi Irak”. În plus, „populaţia iubeşte SUA”. Şi totuşi, proiectul este un eşec.
Este recunoscut deci faptul că Imperiul „a aruncat o mulţime de bani” în Priştina după 1999, dar „priorităţile Washingtonului au fost configurate în jurul intereselor de afaceri americane pe termen scurt în a oferi ţării ceea ce avea cu adevărat nevoie pentru a se dezvolta”. Kosovo, „a fost un pariu bun” pentru „afacerile americane active” din provincie, dar nu pentru populaţia locală. Acest fapt reflectă mai larg modul în care „voinţa politică de la Washington de a rămâne angajată în ţări străine se estompează de obicei odată ce marile afaceri au stors tot ce pot din prezenţa Americii oriunde”.
Deşi aceste dezvăluiri sunt aparent surprinzătoare pentru Politico şi pot fi o ştire pentru mulţi dintre cititorii săi occidentali, este o defecţiune structurală majoră, vizibilă de multă vreme în fundaţiile Imperiului şi care va duce la distrugerea poziţiei Washingtonului în multe părţi ale lumii.
Cu toate acestea, investiţiile occidentale pentru a reconstrui ceea ce a fost distrus în mai multe cazuri de bombardamentele NATO şi pentru a reînnoi drumurile şi alte structuri şi facilităţi logistice au lipsit aproape în totalitate în deceniile care au trecut după impunerea influenţei americane. Lipsa cronică de oportunităţi de angajare şi veniturile derizorii au provocat, în plus, o prăbuşire gravă a populaţiei la nivelul întregii regiuni. În „protectoratul american” Kosovo, aceste probleme sunt deosebit de pronunţate, cu cea mai mare rată a şomajului şi a sărăciei din Europa.
Războaiele au creat sau au exacerbat, de asemenea, o serie de probleme sociale şi politice fără rezolvare, pe care puterile occidentale încă se străduiesc să le înţeleagă, cu atât mai puţin să le rezolve. În încheiere, Politico observă că pe lângă eşecul de a investi în Kosovo în beneficiul populaţiei sale, „Washingtonul şi Bruxelles-ul au eşuat total” să pună capăt conflictului dintre Belgrad şi Priştina privind viitorul populaţiei sârbe rămase în Kosovo. Iată textual modul în care articolul exprimă neîncrederea raportată la eficacitatea acţiunilor americanilor de acolo: „În ciuda unui sfert de secol de încercări, SUA, cea mai puternică ţară din lume, au fost incapabile să rezolve ceea ce echivalează cu o dispută la graniţă care implică o populaţie de mărimea unui mic oraş american”.
Desigur, America nu mai este cea mai puternică ţară din lume. Forţa militară, diplomatică şi economică pe care a exercitat-o în timpul distrugerii Iugoslaviei s-a pierdut şi nu va mai reveni. Acest declin este foarte mare în Kosovo, care găzduieşte Camp Bondsteel, cea mai mare şi mai scumpă bază militară străină construită de SUA în Europa după războiul din Vietnam. Acoperind aproape 400 de hectare, era menită să găzduiască 7.000 de soldaţi, deşi de obicei doar 1.000 sunt staţionaţi acolo.
Drept urmare, Bondsteel, raportează Politico, a fost supranumit „batalionul uitat” al Washingtonului. În ciuda deficitului de militari „trupele de acolo sunt aproape singurul element care se află între Kosovo şi Serbia”. Viabilitatea pe termen lung a bazei, pe cale de prăbuşire, şi protectoratul SUA în raport cu o entitate fantomă autointitulată stat sunt şi rămân răni deschise în respectiva zonă, întrucât totul aici este clădit ca peste tot, conform „visului american”, pe minciună, jaf, pe corupţie endemică.

Preluare revista „Lumea”, nr. 6, 2024

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole recente