Chiar dacă mi-am început prima activitate de psiho-educație din proiect cu un citat, le-am promis părinților de la Școala Gimnazială Plopu, că nu le voi vorbi din cărți, ci din suflet.
Mi-am ținut promisiunea. Am conştientizat lucrul ăsta abia la final, după feedback-uri și după fețele lor, mult mai senine.
M-am străduit cât am putut sa creez o punte între informații valoroase despre un subiect delicat si nevoia lor de empatie și înțelegere.
Mai mult o provocare personală, dincolo de cea profesională.
Pentru că sunt mamă.
Pentru că îmi pasă.
Pentru că în copilărie am fost victima bullying-ului, pe vremea când nu avea un nume, nu era atât de agresiv și variat ca acum, dar tot a lăsat urme adânci în mintea și sufletul meu.
Pentru că îmi doresc alt viitor pentru copilul meu.
Proiectul derulat prin intermediul Programului Național pentru Reducerea Abandonului Școlar(PNRAS), este finanțat de Uniunea Europeană și își propune să sprijine şcolile cu risc ridicat de abandon școlar.
Dincolo de denumirea aparent pompoasă, pentru mine este un prilej de a-mi confirma o vorbă din bătrâni, și anume că «Omul sfințește locul».
De ce? Pentru că banii ăștia de la UE nu sunt chiar un fel de «pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”.
Cel putin din punct de vedere organizatoric și legal, cineva, undeva, trebuie să-și asume un rol, o responsabilitate, un risc. Iar din punct de vedere uman, în afară de buchetul de calități, abilități și competențe suplimentare, trebuie să-și asume multe hârtii și dosare, multe ore de muncă, mult stres și convingerea că nimeni nu-i va ridica vreo statuie la finalul proiectului, indiferent de beneficiile pe care școala și comunitatea le vor avea pe termen lung.
Subiectul educației în România este unul siropos și foarte ofertant, nelimitat aș putea spune.
Triunghiul dramei în sistemul educațional românesc, este unul dureros și permanent, existând întotdeauna o victimă, un salvator și un agresor.
Putem perpetua un obicei din a da vina pe sistem sau putem încerca să schimbăm câte puțin în pătrățica noastră, în fiecare zi, săptămână, lună, an, dar asta presupune foarte multă muncă și conștientizări, toleranță crescută la frustrare și acceptare a unor provocări care uneori ne împing limitele la extrem.
Umbrela «Abandonului școlar» este una foarte mare și sub ea se adăpostesc multe posibile cauze și efecte pe termen scurt, mediu și lung, de la creșterea ratei șomajului, la creșterea ratei infracționalității, până la scăderea nivelului de trai.
Prima temă pe care am abordat-o în cadrul activităților de consiliere psihologică, a fost «Bullyingul – Fenomen social – cauze, semne și metode de intervenție pentru părinți».
Când am primit propunerea de a face parte din proiect, unul dintre motivele care au contribuit la decizia de a mă implica a fost faptul că o parte din activități se adresează si părinților, nu doar copiilor, fapt care mi-a confirmat viziunea mult mai profundă și realistă, cu bătaie pe termen lung și dorința de schimbare a percepției, de la rădăcină spre tulpină și fruct, nu invers.
Consilierea psiho-educaţională a părinților ai căror copii prezintă risc de abandon școlar și expunere la fenomenul de bullying, este un proces de durată și presupune un efort de echipă pentru a ameliora efectele directe sau indirecte ale acestui comportament negativ intenţionat.
De-a lungul timpului s-au derulat în școli diverse programe de prevenire și gestionare a acestui fenomen care a căpătat alte forme mult mai violente, mai ales după pandemie, când copiii au avut acces uneori necontrolat și nelimitat în mediul online.
A fi părinte este una dintre cele mai frumoase, dar și provocatoare experiențe, împletind permanent satisfacțiile și împlinirile cu răbdarea, capacitatea de a face faţă la frustrări, la neputințe, indiferent de pregătirea pe care o avem și de informațiile pe care le putem accesa acum mai mult decât oricând, cu siguranţă mai mult decât o puteam face pe vremea adolescenței noastre.
Părinții care au participat la activitățile de consiliere nu aveau nevoie și nici nu au primit vreo rețetă magică cu pilule de combătut un fenomen amplu și complex, ci informații concrete care îi vor ajuta să identifice și să conștientizeze mult mai ușor, comportamentele de bullying, precum și descurajarea si oprirea acestora, indiferent că sunt părinți ai copiilor victimă sau chiar ai posibililor agresori.
De ce se vorbește în școli despre bullying? Pentru că este un fenomen care există doar între copii și adolescenți, iar actele de violenţă verbală sau fizică ale adulților asupra copiilor sau adolescenților se numesc abuzuri și sunt pedepsite conform legilor în vigoare.
Teoretic bullyingul are la bază o percepție a unui dezechilibru de forțe, presupune o victimă și un agresor, fiind un comportament negativ intenționat, de intimidare, care apare în mod repetat.
Practic, cauzele sunt multiple, variate și ar trebui privite din mai multe unghiuri. De cele mai multe ori, agresorul este la rândul său victimă, într-un mediu nesigur chiar acasă.
Diferența dintre un comportament normal si bullying constă în intenția conștientă a comportamentului și a efectelor negative asupra victimei.
Fie că vorbim despre agresiune fizică (lovire, îmbrânciri, tras de păr, bătăi), verbală (jigniri, amenințări, porecle, denigrare), emoțională (excludere socială, răspândire de zvonuri, încurajarea altor persoane să nu vorbească cu victima), sau mai nou, cyberbullying (comentarii negative online, mesaje de denigrare, mesaje abuzive), toate formele de bullying pot avea ca efecte: anxietatea, depresia, stima de sine scăzută, randament şcolar scăzut, tulburări de alimentație și somn, uneori chiar intenție de suicid.
Contribuția părinților poate face diferența între o tragedie și o poveste cu final fericit, dacă aceștia identifică și conștientizează la timp stegulețele roșii în comportamentul copilului.
TIMPUL este cel mai important instrument și aliat în recunoașterea unei astfel de probleme cu care s-ar putea confrunta copilul.
Cum așa? Simplu.
Acordați timp pentru a asculta și a vorbi zilnic despre cum a fost la școală și cum s-a simțit, dincolo de binecunoscutul dialog sec: «Ce ai făcut la școală? /Bine.»
Timp pentru a observa schimbări de comportament, furie, izolare socială, tristețe, refuzul de a mai merge la școală prin invocarea unor cauze medicale, reacții emoționale negative după timpul petrecut online, anturaje diferite și poate chiar nepotrivite etc.
Copiii sunt diferiți și au reacții diferite. Dacă adolescentul sau copilul își face curaj să comunice faptul că se simte în nesiguranță sau chiar în pericol la școală, nu tratați cu superficialitate, nu susțineți mituri precum: «lăsa că e băiat, trebuie să se călească» sau «lăsă că pe vremea mea, nu-mi rezolva nimeni problemele».
Este în regulă să-l sfătuiți să rămână calm, să nu răspundă la rău cu rău pentru a nu amplifica situația, dar îndrumați-l să ceară ajutor unei persoane adulte din școală ca soluție imediată până ajunge acasă la dumnevoastră, și, în funcție de gravitatea situației, nu ezitați să vă adresați autorităților.
***
Ajutorul psihologic, școlar și familial este necesar atât în cazul victimei, cât și în cazul agresorului, deoarece victima trebuie sprijinită în depășirea traumelor emoționale, iar agresorul trebuie ajutat să înțeleagă de ce nu este acceptat un comportament care provoacă daune emoționale, dar mai ales să i se ofere ocazia să vorbească deschis despre propriile probleme și cauze care au dus la un comportament deviant.
Teoretic, un atelier de consiliere psihologică la Școala Gimnazială Plopu presupune două ore cu o pauză de 15 minute. Practic, părinții nu au simțit nevoia de pauză, din contră, ar mai fi stat încă două ore, iar foile de feedback au fost completate și pe verso cu solicitări de ajutor, demonstrând curaj, asumare și deschidere către comunicare.
Cel mai emoționant feedback l-am primit după câteva zile, când una dintre eleve a rugat-o pe dirigintă să o mai cheme pe mama ei dacă se mai organizează astfel de întâlniri. Recunosc, motivul m-a emoționat.
După atelier, mama ei s-a dus acasă, au vorbit câte în lună și în stele și au jucat cărți.
Ceva aparent banal, dar se pare atât de rar și prețios pentru un suflet de copil.
De ce am spus la început că «Omul sfințește locul»? Pentru că directoarea școlii, doamna profesoară de limba engleză, Melania-Elena Goliță, nu este doar un bun manager, este și un OM care crede în schimbarea percepției despre educație, crede în speranța unui viitor mai bun pentru acești copii, pentru părinții lor și pentru comunitate.
Un OM care nu s-a speriat de dosarele cu sute de file, de drumurile la inspectoratul școlar și de firele de păr alb care cu siguranță dacă nu i-au apărut încă …o să-i apară.
Știu, cu o floare nu se face primăvară, dar cu mai multe flori se poate construi o grădină frumoasă.
Vă îmbrățișez cu sufletul!
pentru că îmi pasă
