Un prieten mi-a împrumutat o carte, “Mărturie în cuvânt și chip”. Autoarea, Olga Greceanu, era pentru mine o necunoscută iar dacă am întâlnit-o în vreo lucrare, numele ei de mult s-a pierdut în cotloanele minții mele. Și totuși am început să caut și am aflat că s-a născut la Mănăstirea Nămăeşti din judeţul Argeş pe 4 august 1890 din Ana, fiică de boieri, şi Henric de Skrszewski, conte polonez. Și pentru că s-a născut la o mânăstire a fost botezată în rit ortodox.
La 12 ani, s-a îmbolnăvit atât de grav, încât medicii ridicau neputincioşi din umeri şi le spuneau părinţilor ei: „Pregătiţi-vă pentru ce e mai rău. Numai Dumnezeu o mai poate salva”. În noaptea aceea, zbătându-se între viaţă şi moarte, i-a apărut în vis o groapă şi, alături, Iisus. „E pentru mine?”, a întrebat ea naivă şi speriată, dar Domnul a surâs cu blândeţe: „Groapa e pregătită pentru păcatele lumii. Tu vei muri bătrână, într-o zi de vineri”. Peste ani şi ani, ajunsă deja la 80 de ani, Olga Greceanu scria în jurnalul ei, mimând uimirea: „Bătrână sunt de mult. În fiecare vineri mă gândesc: să fie azi sau altă dată?”… Întâmplare sau nu, Olga Greceanu s-a săvârşit din viaţă într-o zi de vineri.
A făcut liceul la Institutul Skrszewski, al mamei sale, plecând apoi în lungi călătorii de studii în Germania, Elveţia şi Belgia, pentru specializare în Fizico-Chimice. Însă juna copilă de casă mare dorea să facă şi Belle Artele, în Belgia. Cum a doua profesie o atrage mai mult, nu numai că devine pictoriţă, dar în 1914 organizează, împreună cu Cecilia Cuţescu-Storck, prietena din acelaşi rang social, prima „Expoziţie naţională a femeilor pictore”.
A călătorit enorm pentru a se perfecţiona în tehnicile frescei (la Florenţa), pentru a cunoaşte şi alte cariere de artiste compatibile în puteri şi aspiraţii, în Statele Unite, în ţările Nordice, în Franţa, a înfiinţat, cu Nina Arbore, un Sindicat al Artelor Frumoase şi tot cu Nina Arbore, fiica faimosului hatman basarabean, a organizat o expoziţie la New York, fapt ce-i va deschide multe uşi, ulterior chiar şi pe aceea a soţiei preşedintelui american Franklin Roosevelt.
Celebră, frumoasă şi plină de talent, artista recunoscută ca şi doamna de companie a Reginei Maria, avea Bucureştiul interbelic aşternut admirativ la picioarele ei. Prietenă cu marii pictori ai vremii, Cecilia Storck, Luchian şi Tonitza, a expus ea însăşi în marile oraşe ale Europei, iar la New York a fost invitata personală a preşedintelui Franklin Roosvelt şi s-a împrietenit cu soţia preşedintelui american.
Deloc habotnică şi pietistă, Olga Greceanu a fost o militantă a cauzei femeii dispreţuite şi marginalizate pe nedrept. Alături de alte mari feministe ale primei jumătăți a secolului XX, Smaranda Gheorghiu, nepoata a lui Grigore Alexandrescu, fetele lui Barbu Ștefănescu Delavrancea-Cella, Henrieta, Niculina, s-a luptat din răsputeri cu prejudecăţile timpului şi misoginismul fumegos al colegilor de breaslă. Mereu a apărat cauza altora. Pe sine s-a neglijat şi s-a lăsat în urmă, acceptând senină toate loviturile sorţii. O buna parte din lucrările sale s-au distrus în bombardamentul avioanelor germane din 1945. O alta, i-a fost confiscată de comunişti.
Nu a pierdut doar palate şi moşii, întreaga avere a familiei Greceanu, Cula de la Măldăreşti sau imensul conac de la Bălteni, obiecte şi stofe de la 1600, mobilier adus cu mare cheltuială de la Florenţa, incunabule şi cărţi rare. Ceea ce a pierdut cu adevărat a fost dreptul la semnătură, dreptul de a fi ea însăşi. O instanţă obscură a condamnat-o la anonimat şi a decis să acopere cu var frescele ei din gara Mogoşoaia, din cele două clădiri administrative importante ale Bucureştiului (Amzei şi Banu Manta), obligând-o să verniseze, poate singura ei expoziţie de maturitate, în chiar locuinţa personală. În loc să protesteze şi să-şi ceară drepturile de mare artistă, s-a adâncit de bună voie în anonimatul muncii, restaurând zeci de monumente bisericeşti, de fresce şi icoane inestimabile, fără a se da însă niciodată bătută.
Până să ajungă la Locurile Sfinte şi, apoi, să întâlnească pe monahii „Rugului Aprins”, cu adânca lor filozofie teologică a „rugăciunii inimii”, se credea cetăţean al lumii, om liber şi fără prejudecăţi.Apoi, ca o iluminare, a decis să se retragă în ascunzişul atelierului, pentru a se ruga lui Dumnezeu în desene şi culori, aşa cum o îndemna duhovnicul ei, Sofian Boghiu de la Antim (un pictor bisericesc deosebit), alături de care a pictat zeci de biserici. Abia împlinise 50 de ani, când a renunţat la toate, inclusiv la o avere fabuloasă, pentru pictură şi pentru Hristos, trâind până la sfârşitul vieţii ca într-o călugărie albă. La 86 de ani, era pe schela Schitului Dârvari, unde restaura fresca originală. La sfârşitul lucrărilor a coborât, spunând fericită că a venit timpul să se ocupe de vechile ei proiecte artistice. Nu peste mult timp, va fi găsită în atelier, fără suflare şi cu pensula în mână. Oamenii din jur abia i-au simţit absenţa şi nici un ziar nu a scris măcar un rând despre dispariţia ei în 1978, la 88 de ani.
Și astfel am aflat că OLGA GRECEANU a fost doamnă de companie a Reginei Maria, dar şi prietenă cu soţia preşedintelui american Frankin Roosevelt. Steinhard o pomeneşte în „Jurnalul fericirii”, iar Petru Comarnescu a asemănat-o cu Elena Văcărescu şi Martha Bibescu.
Discretă şi aristocrată, Olga Greceanu a fost prima în toate: printre puținele femei acceptate în grupul ortodox creştin „Rugul Aprins”, singura femeie care a primit îngăduinţa scrisă a patriarhilor Nicodim şi Iustinian de a predica la amvon, în oricare biserică din ţară. Ea a pictat frescele de la Patriarhie şi tot ea a întruchipat mozaicurile superbe de la biserica Antim. Din sutele de manuscrise, parte confiscate şi distruse de comunişti, s-au păstrat câteva fărâme fără egal: „Monahi zugravi, monahi de subţire”, o monografie unică în lume, despre „femei pictore necunoscute”, şi un dicţionar creştin în opt volume. Această ultimă lucrare a fost terminată în 1963 iar Patriarhul Justinian Marina a cumpărat manuscrisul care el însuși este o lucrare de artă. Iar în 2011 sub binecuvântarea Patrarhului Daniel a fost publicată în trei volumele sub titlu “Mărturie în cuvânt și chip”.
I se mai spunea “Doamna cu mătănii”.
Iar participarea ei la “Rugul Aprins” mi-a scos-o din uitare, punându-mi-o alături de Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Arsenie Boca, Vasile Voiculescu (poate cel mai mare ezoterist al nostru), ploieșteanul Paul Constantinescu (considerat al doilea mare compozitor român după Enescu) și mulți alții…
Articol de Bogdan Lucian Sălăjan