În cursul evenimentelor grave din toamna anului 1916 – în condiţiile cunoscute ale ocupării unei mari părţi a Românie, românii au fost nevoiţi să cedeze Oltenia, Muntenia şi Dobrogea, frontul stabilindu-se pe linia Focşani – Nămoloasa – Galaţi. La 6 decembrie a căzut capitala ţării, Bucureşti şi s-a hotărât evacuarea la Iaşi a Băncii Naţionale a României. Astfel, Monitorul Oficial nr. 189 din 20 noiembrie 1918, publica hotărârea ca, odată cu guvernul, care îşi muta reşedinţa de la Bucureşti la Iaşi, să fie mutată şi Banca Natională, urmând ca aici, Banca să funcţioneze în plenitudinea drepturilor şi puterilor avute în virtutea legilor şi statutelor sale, conform cărora funcţiona şi până acum (Decret 3120 din 17 noiembrie 1916).
Raţionamentul care a stat la baza hotărârii de strămutare aşa cum reiese din scrisoarea nr. 277 a Ministerului de Finanţe, adresată Vice-Guvernatorului Băncii – a fost „de a asigura această instituţie împreună cu stocul el metalic şi averea ei, în contra unui război, când armatele străine pun de obicei mâna atât pe averea statului, cât şi pe averile care au o relaţiune mai strânsă cu statul”.
Stocul metalic al Băncii garantând întreaga circulaţie a biletelor de bancă şi care reprezenta o mare parte din averea publică, trebuia să fie apărat de orice risc. Cu toate aceste măsuri luate, în scrisoare îşi face loc ideea că „Banca noastră Naţională ar trebui să ia unele măsuri ce s-au luat şi de puternica Bancă Naţională a Franţei, asigurând stocul metallic într-o ţară străină. Dacă Banca Naţională a noastră ar crede, precum credem noi, că o asemenea recauţiune n-ar fi de prisos, atunci v-am propune mutarea stocului metalic, şi a oricăror valori ar crede Banca, la Moscova, unde tezeurul Imperiului, aflat la Kremlin, oferă o mai mare securitate decât oriunde. Transportul în alt loc, spre exemplu la Londra, este şi mult mai greu şi expus pericolului transportului pe mare, ameninţat de submarinele germane.
Hotărârea mutării tezaurului românesc la Moscova s-a luat nu fară puternice opoziţii din partea partidelor politice, financiari etc. Unele dintre aceste personalităţi, printre care şi bancherul M. Blank susţinea trimiterea tezaurului la Londra, chiar dacă-această formulă presupunea o primă de asigurare de 10 milioane lei, s-a emis şi propunerea de a se închiria la bancile din Cristiania (Danemarca) mai multe safeuri în care se putea depozita întreg tezaurul. Partizanii propunerii de expediere în Rusia susţineau că orice altă formulă ar „ofensa” guvernul rus, aliat al României.
Acestei explicaţii i s-a opus propunerea ca guvernul englez să accepte “formal” ca gaj tezaurul românesc (care ar fi putut astfel să fie expediat la Londra pentru împrumutul ce se negocia în acel timp în Anglia). În cele din urmă, a prevalat, după cum se ştie, soluţia expedierii tezaurului românesc la Moscova. Astfel, la 12 decembrie 1918, prin jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 20.901 bis, deliberând asupra raportului nr. 1.916, al domnului Al. Constantinescu, ministrul finanţelor decide: „..necesitatea punerii în siguranţă, în Rusia, a tezaurului Băncii Naţionale şi aprobă transportarea lui”. Între timp, oficialităţile româneşti susţin la laşi tratative cu guvernul imperial rus, ce avea ca împuternicit pe generalul Mossoloff, precizându-se acordul guvernului rus pentru a primi în păstrare tezaurul României şi, în acelaşi timp, garantarea integrităţii tezaurului pe timpul transportului, cât şi după sosirea şi depunerea lui la Kremlin. În virtutea celor de mai sus, în decembrie 1916, se va pregăti pentru expediere primul transport din tezaurul românesc de valori al Băncii Naţionale. Operaţiunea ce s-a desfăşurat pe parcursul zilelor de: 12 decembrie — când au fost încărcate 7 vagoane ce conţineau 700 lăzi cu valori din tezaurul ţării şi 13 decembrie- alte 7 vagoane conţinând 298. Deci valoarea totală declarată cuprinsă în cele 1738 lăzi – casete încărcate în vagoane se ridica la suma de 314.580.456 lei 84 bani aur (trei sute paisprezece milioane cinci sute optzeci mii patrusute cincizeci şi şase lei şi 84%) conform declaraţiilor oficiale făcute cu prilejul sigilării casetelor.
În afara tezaurului Băncii Naţionale a României mai sus indicat, s-au mai încărcat tot în acest prim transport, încă două lăzi purtând sigiliile Băncii Naţionale a României, lăzi a căror valoare declarată era de 7 (şapte) milioane lei aur şi conţineau bijuteriile personale ale reginei Maria. Odată operaţiunea terminată, uşile vagoanelor au fost sigilate de către delegaţii băncii, reprezentantul guvernului imperial rus. Este de remarcat faptul deosebit de important că guvernul rus a precizat că garanţia sa se întinde asupra transportului, păstrării şi înapoierii tezaurului în România. Trenul special care transporta aceste valori, însoţit de o pază foarte puternică, a sosit pe 21 decembrie la Moscova, depozitarea facându-se la Kremlin în compartimentul rezervat de către guvernul imperial (sala armurilor într-un compartiment de rezervă al sucursalei Băncii de stat din Moscova). Ajuns aici, timp de 19 zile, mai precis între 9 ianuarie şi 4 februarie 1917, s-a efectuat operaţiunea de verificare şi inventariere a tezaurului, rezultând situaţia statistică prezentată în tabel.
La 4 februarie 1917, toate operaţiunile fiind terminate, uşile au fost sigilate, atât de către delegatul Băncii Naţionale a României cât şi de către împuterniciţii Ministerului Imperial de Finanţe, tezaurul aflându-se sub garanţia guvernului imperial rus, conform protocoalelor încheiate.
În afara tezaurului strămutat la Banca Naţională a Moscovei, o altă parte a stocului nostru metalic se găsea de mai înainte în depozitele din străinătate: în Banca Imperiului german din Berlin, B.N.R. avea un stoc de aur efectiv de 80.469.650 lei, iar la Londra în Banca Angliei, de 98.105.800 lei, cf. Victor Slăvescu, Curs de monedă, credit, schimb “Scrisul Românesc”, Craiova, 1932, p. 227. La toate acestea adăugăndu-se „suma ce o avem încă în casă, pentru ca Banca să poată funcţiona mai departe aici, astfel statul să îşi poată desfăşura activitatea”. În acest sens s-au făcut comunicări tuturor instituţillor bancare mai importante, care au fost invitate să ia grabnice măsuri pentru ca “avutul societăţii constând din titluri, obiecte preţioase, efecte de orice natură, să fie expediate imediat în Rusia, iar numerarul acestor bănci să fie vărsat la Banca Naţională, ele putând opri un anumit procent din numerar în scop de a funcţiona mai departe pentru populaţia evacuată”.
Evenimentele deosebite din iarna şi primăvara anului 1917, cu toate adversităţile ce s-au abătut asupră-le, nu au frânt încrederea românilor în forţele lor. Războiul a lăsat adânci urme în conştiinţa poporului, întărind energiile sale şi capacitatea de a rezista încercărilor. Aceasta s-a văzut cel mai bine în legătură cu operaţia de refacere a armatei şi cu acţiunea ei din vara anului 1917.
Dar pentru ca valorile de orice fel pe care statul român, Banca Naţională şi celelalte instituţii publice ale ţării le mai avea, să fie puse la adăpost se negociază un al doilea protocol privitor la depozitarea acestor valori prin intermediul ministrului Rusiei la Iaşi şi al ministrului român al Finanţelor, N. Titulescu.
Încărcarea tuturor acestor valori în vagoane, la laşi, s-a început în ziua de 23 iulie şi s-a încheiat în ziua de 27 iulie 1917, iar în aceeaşi noapte cele 24 de vagoane au plecat spre Moscova. Toate aceste valori de orice natură, încărcate în vagoanele menţionate mai sus având o valoare declarată de 7 miliarde şi jumătate, trec, începând din ziua când au fost încredinţate agenţilor guvernului rus şi încărcate în vagoane, sub garanţia guvernului Rusiei; în ceea ce priveşte securitatea transportului, securitatea depozitării precum şi înapoierea în România. Pe 3 august, acest transport sosea la Moscova şi s-a procedat conform declaraţiei delegaţilor B.N.R. la o trecere în revistă a documentaţiei ce însoţea transportul; încercăm o succintă enumerare: diferite valori ca: monede, aur, efecte, titluri, obligaţii, depuneri, tablouri, cărţi, acte-documente de arhivă etc.
Dar, în perioada imediat următoare, pe scena istoriei aveau să se petreacă evenimente decisive – întinsul Imperiu al Romanovilor, clădit cu sabia începuse a se risipi în bucăţi, revoluţia schimbând radical situaţia. Poziţia României s-a agravat, atât în raport cu aliaţii săi antantişti, cât şi cu Puterile Centrale.
Noua Putere Sovietică inaugurată după revoluţie, privea de pe o cu totul altă poziţie România, care, în 27 martie 1918, se unise cu Basarabia, iar la 28 noiembrie, cu Bucovina. În acest context al mişcării revoluţionare din Rusia, guvernul român a încercat, prin tratative duse la Paris, Londra şi Petrograd, să realizeze mutarea tezaurului în Statele Unite ale Americii, cu sprijinul şi garanţia puterilor Antantei. Dorinţa însă nu a fost realizată, deoarece nici un guvern aliat nu şi-a luat răspunderea asigurării securităţii transportului tezaurului spre o nouă destinaţie. În această situaţie, guvernul român, în dorinţa de a asigura securitatea tezaurului şi înapoierea lui în ţară, propune cedarea către Marea Britanie, Franţa, Statele Unite, a tezaurului de la Moscova, sub formă de gaj pentru împrumuturile pe care guvernul român Ie contractase în vederea refacerii armatei. Marile puteri garantau securitatea tezaurului şi restituirea lui după pacea generală. Această formulă a fost adoptată în februarie 1918, când ministrul României la Petrograd, C. Diamandi, fusese arestat şi încarcerat la Petropaviovsc, la 13 ianuarie. Iată cum suna hotărârea luată de Consiliul Comisarilor Poporului şi primită la Bucureşti la 15 ianuarie 1918:
1. Toate relaţiile diplomatice cu România sunt întrerupte, Consiliul Român şi în general toţi agenţii guvernului român sunt trimişi înapoi, pe drumul cel mai scurt, dincolo de frontieră.
2. Fondul român de aur care se găseşte la Moscova este declarat intangibil pentru oligarhia română, Guvernul Sovietelor îşi asumă răspunderea de a conserva acest fond şi de a-l remite în mâinile poporului român.
Datorită protestelor, ministrul român este eliberat peste trei zile de detenţie, dar acest fapt nu schimbă cu nimic situaţia raporturilor diplomatice cu România. Ca urmare, consulatul Franţei la Moscova, care reprezintă şi interesele româneşti (după ruperea relaţiilor diplomatice cu România) a comunicat oficial calitatea sa de garant şi proprietar al tezaurului românesc. Formula aceasta nu a avut însă rezultatul scontat de guvernul român. În august 1918, înainte de a fi arestat, consulul francez a predat cheia de la tezaurul românesc, consulului Danemarcei, însărcinat de acum încolo cu protecţia intereselor Franţei şi României, în Rusia.
Peste puţin timp, şi el este silit să plece din Rusia, şi la dorinţa guvernului român, a luat cheile la Copenhaga, de unde urma să le expedieze la Paris ministrului de externe.
Problema restituirii tezaurului a fost ridicată de delegaţia română în cadrul tratativelor de pace de la Paris, în 1919 -1920, fară a-şi atinge scopul, marile puteri negând existenţa garanţiei pe care au dat-o în februarie 1918 României. Încercările de recuperare a tezaurului vor continua, prin prezentarea unui lung memoriu cu istoricul problemei la Conferinţa internaţională economică de la Geneva din 1922, când
dându-se câştig de cauză României, se hotărăşte că „guvernul sovietic rus va restitui guvernului român valorile depozitate la Moscova de numitul guvern român”, decizie comunicată guvernului sovietic prin intermediul Ministerului de externe francez, la 2 mai 1922.
Dar să parcurgem împreună o parte din Memoriul pe care delegaţia română l-a prezentat în faţa diplomaţilor întruniţi la Geneva: „Depozitarea făcută de România în Rusia desemnată în mod obişnuit cu numele de Tezaurul Român de la Moscova este compus din:
1. totalitatea valorilor în aur ale Băncii Naţionale a României (bancă privată cu privilegiul de stat);
2. bijuteriile aparţinând reginei României;
3. depozite ale Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni din România, aparţinând particularilor şi constând în valori, titluri, bijuterii, documente, testamente, tablouri ale marilor maeştri etc;
4. valori şi arhive aparţinând instituţiilor financiare şi băncilor particulare (arhivele Creditului Funciar Rural, cuprinzând actele de proprietate ale unui foarte mare număr de bunuri funciare);
5. documente, cărţi rare, arhive şi tablouri, aparţinând Academiei Române şi Pinacotecii, obiecte de cult etc.
Chestiunea restituirii tezaurului a mai fost ridicată, de altfel fără rezultat, de delegaţiile româneşti, în cadrul tratativelor cu Uniunea Sovietică, care au avut loc în deceniul al treilea. În 1934, după stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două state, guvernul sovietic a restituit o parte din arhivele statului, documente şi manuscrise ale Academiei Române, osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir. În iunie 1956, în urma Hotărării Consiliului de Miniştri al U.R.S.S., s-a mai restituit o parte a tezaurului românesc, cuprinzând: tablouri, gravuri şi desene ale cunoscuţilor pictori români (Nicolae Grigorescu, Theodor Aman, Ştefan Luchian, Octav Băncilă, lon Andreescu, Gh. Tătărăscu, lon Negulici; ş.a.); o colecţie formată din 156 icoane vechi româneşti datate din sec. XVI-XVII, precum şi alte obiecte de cult, odăjdii şi veşminte bisericeşti, împodobite cu diamante şi pietre preţioase, precum şi o cotaţie de monede şi medalii, cuprinzând 35.533 piese, tezaur descoperit în apropiere de Pietroasa, cunoscut în istorie sub numele de Cloşca cu puii de aur.
Referitor la stocul metalic al Băncii Naţionale Române – lingouri, monede din metal preţios, bijuterii etc., acestea nu au fost incluse în restituirile antebelice şi nici în cele postbelice, până în 1956 inclusiv.
Certe sunt următoarele aspecte: documentaţia în circulaţie privitoare la istoria tezaurului este puţină, conjunctura politică nefavorabilă a întreţinut menţinerea tăcerii asupra acestor evenimente, generând confuzia şi, în plus, au apărut o serie de speculaţii în presă sau în alte publicaţii ocazionale. (Una dintre acestea este lucrarea memoralistică a căpitanului englez George Hill intitulată “Ma vie d’espion” prin care se punea în circulaţie ştirea falsă după care, în decembrie 1917 chiar G. Hill colonelul canadian Boyle, la rugămintea guvernului român, ar fi obţinut aprobarea autorităţilor sovietice din Moscova pentru ridicarea tezaurului românesc depus la Kremlin şi transportarea lui în România. Afirmaţia este total inexactă, confuzia plecând de la un serviciu pe care cei doi ofiţeri l-au făcut consulului român la Moscova şi anume transportul în ţară a unor pachete cu hârtie specială de imprimat bilete de bancă şi o anumită cantitate de bancnote, imprimate la tipografia B.N.R. din Moscova. Această carte, reeditată în mai multe rânduri şi tradusă în câteva limbi a avut o larg răspândire şi a contribuit substanţial la dezinformarea opiniei publice, mai ales că guvernul român nu a dezminţit acest fapt, şi nici alte neadevăruri puse în circulaţie, fapt pentru care de-a lungul anilor a existat o slabă şi trunchiată cunoaştere a adevărului istoric obiectiv).
Prof. Eugen Stănescu
