7.9 C
Ploiești
joi, 18 aprilie, 2024
spot_img
AcasăEditorialOBORUL, IMAGINEA UNEI ROMÂNII PARALELE

OBORUL, IMAGINEA UNEI ROMÂNII PARALELE

Duminică, ora 10. Drumul este același ca acum 30 de ani. Lași mașina pe unde poți, traversezi Dâmbul și o iei în stânga Spitalului Dermato-Venerice. Pare că nimic nu e întâmplător. De câțiva ani, primăria a făcut parcări serioase până în buza lui. Poliția locală mișună.
E clar. OBORUL a rămas acolo unde îl știam.

Și, culmea, poarta e tot acolo și e la fel de mică și aglomerată cum o lăsasem.
Din acest moment, totul se transformă. Primii și cei mai guralivi vânzători sunt aici. “Încărcătoare d’alea bune avem. E cele mai șmechere. Zi, băiatu, vrei?”
Trec repede, ca să nu blochez. Degeaba. E deja buluc. Unii ies, alții, ca mine, intră și mai e și o coadă de oameni. Odată intrat, văd si la ce. Gogoși. La două tonete mai la stânga, e gogoșerie. Număr vreo 12 persoane. Se fierb în ulei. Nu mușteriii, ci gogoșile.
Trec pe lângă și înghit în sec.
Nu știu ce să zic….Parcă m-aș risca și nu m-aș risca. N-o fac.
Îmi văd de drum. La început repede, apoi răresc pasul. Mă și opresc la o tarabă. Ratasem vreo 4 și mi-a părut rău. Tare ciudat sentimentul.
Cabluri. Asta are pe masă nenea cu șapcă de piele. O claie de “mațe” negre. Habar n-am cum s-ar descurca cineva să aleagă ce-i trebuie. Mie îmi par toate la fel. Negre!
Avansez.
Cărți. Pe jos. Scuze, pe o folie. O doamnă, stând pe vine, răsfoiește. Cartea n-are coperți, așa că nu știu ce e….nici cine.
Trec. Deja noua lume se deschide. Baraca din dreapta are biciclete. Multe. Nu mă interesează. Așa că-mi văd de drum.
Mai în față se lățește aleea. Doar ca să facă loc mai multor mese. Oamenii care vând par mai preocupați ca mine…Își inspectează marfa unul altuia. Asta, în timp ce eu mă apropii
să-mi arunc ochii la ce vând. Nu mă bagă în seamă. Așa că las rușinea la o parte și “inventariez”: o brichetă albastră, două lingurițe care îmi par de argint, căști de walkman (asta știu eu ce e, că sunt, la rândul meu, fabricat tot cam pe atunci), ștergătoare de parbriz și, când să scot telefonul să fac poză aud: “zi, tăticu’ ce-ți dau!?”.
Nimic. Mă uit. Și plec mai departe.
Dau peste un chioșc în fața căruia sunt câțiva oameni.
Pe jos, sunt cozi de topor, cu topor cu tot, sulițe cu vârf metalic…ceva strungărie, zic.
Ei, aș! Afacerea se dezvoltă odată cu privirea ridicată. Flexuri, pânze de toate felurile, fierăstraie și…sus de tot, bormașini și drujbe.
N-am nevoie. Fac o poză și avansez.
Lumea are un aer senin. Așa cum e și cerul. Nu pare că e deranjată de nimic. Nici chiar de mine, care încep să fac poze la orice.
Îmi pică ochii pe o mare de păpuși. Sunt din acelea din cauciuc, dar și din plastic tare. Unele sunt îmbrăcate, altele, parțial, una nu are cap, rățuște de pus pe apă…stai!…sunt și bibelouri printre. O broască albă, un pițigoi (cred!), o domnișoară. Uite şi o păpușă de cârpă. Ciudată priveliște.
N-am cum să nu mă întreb cine ar vinde așa ceva. Răspunsul e în fața mea. Un domn de vreo 50 și de ani. Buhăit, neras și atent la marfă. Parcă numără. Dumnezeu știe. Și tot Dumnezeu știe și că sunt pe lumea asta copii care se joacă cu pietre și ar da orice să aibă o păpușică din astea. Mda. Trist.
Picat pe gânduri, trec pe lângă un morman de covoare. Sunt uzate, dar nu par murdare…greu de făcut diferența dar se văd ciucurii unuia, că sunt albi.
Simt! Da, da. Se simte de aici.
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta și nu văd fum, dar le simt mirosul. Micii din obor. Sunt prin preajmă. Mă duc după “parfum”. Sunt curios dacă mai sunt tarabele acolo unde le știam. La trecerea spre “moldoveni”, pe stânga.
DA!
Aici sunt. N-au plecat. Pe colț, tabloul e perfect. Taraba cu CD-uri pune muzică, de-mi pare că se aude impecabil. Ce face și creierul ăsta din om!? Asocierile astea de imagini și sunete de acum și de 30 de ani în urmă distorsionează clar realitatea. Parcă m-am întors în timp. Cu eu mic și mama care mă târa de-a dreptul spre tarabele cu moldoveni, repede-repede ca să nu care-cumva, Doamne ferește!, să poftesc și să nu ne intre mirosul în haine.
Am zis de moldoveni. Aici, filmul se rupe. Nu mai sunt. Sau, cel puțin, eu nu mai văd și, mai ales, nu aud niciunul. Mă încearcă o părere de rău. Mama îi lua lui taică-miu țigări Plugar de la ei și icre la conservă. Cică erau de la Moscova. Și erau bune. Așa îmi zicea. “Rușii știu să mănânce sănătos, mamă. N-ai văzut ce roșii în obraji sunt rusoaicele?”. Așa o fi. Mie îmi păreau toate grase și vesele. O fi tot de la sănătate.
Nu mai sunt. Așa că fac dreapta si dau de niște vitrine cu geam, în care sunt mezeluri, brânzeturi, ouă, fructe, legume…ce să mai. Piața de la Hale e aici. Mai mică, dar la fel de bogată. Fac poze. Și o iau pe prima la stânga, printre tarabe pline de hăinuțe de copii. Sunt…nu știu ce să zic…dar îmi par purtate. Primele mese au până și ciorăpei descompletați. Sunt femei vânzătoarele, dar și cumpărătoarele. Tabloul e completat de biberoane și pachete de șervețele umede…Astea-s noi. Slavă Domnului!
Imaginea devine din ce în ce mai pestriță.
Perdele, blugi, adidași, baterii de telefon, tablouri, șervete de hârtie, mileuri (da, mai există!), monede, statuete de metal, colivii, perne, plasturi antireumatism, ciocane de spart nuci, șepci, cămăși, mături, miere, halva, pijamale, casetofoane “funcționale”, casete video, prelungitoare, chiar și căciula lui Moș Crăciun, papuci, telecomenzi, becuri, mașinuțe, microfoane, pompă de mașină, perucă….
Tot! Aici chiar găsești tot ce vrei, dar mai ales ce nu vrei și, în special, tot ce nu gândești.
Iar atunci când spui GATA, acum chiar cred că nu mai am ce să văd, mi se deschide în capătul Oborului, zona “de casă și de…curte”.
Mobilă, tip și la comandă- clientul are dimensiunile pe hartie, iar meseriașul are modelele în cap și pe caiet, saltele, termopane și…nu ați ghicit! Porumbei. Din ăia frumoși, “dansatori”, dar și “normali”. Sunt vreo patru vânzători de zburătoare. Aici punem și găinile de carne și cocoșeii pitici. Se dau direct din cușcă.
La niciun sac distanță, apar comercianții de porumb, uruială și d’ale ciocului, botului și râtului.
Nu întreb nimic, mă uit, fac poze și trec mai departe.
Sunt deja amețit.
E o vâjâială, amestecată cu uluială.
Cred că s-a făcut aproape de 12. Am luat la pas, încet…încet…toate aleile.
Am început să mă uit atent la cei care cumpărau. Sau, cel puțin, la cei care-mi păreau a căuta ceva.
Simpli. Detașați de orice privire. Chiar și de a mea, care e destul de insistentă. Vreau să văd și să aud ce își spun. Fur câte ceva de pe buze. “Mai scazi la preț?…Hai, că doar de la tine am luat de fiecare dată…Bine, iau două perechi, dar le dai cu 30.”
Întinde banii, ia tricourile cu Puma și le îndeasă în plasă.
Dau să ies.
Simt să ies.
Dar și să mai stau.
E un sentiment tare ciudat.
O iau pe unde am intrat. Tarabele se înghesuie parcă și ele. Mă opresc, trag aer de mici în piept, mai fac o poză și, înainte să ies îmi arunc ochii pe ultima masă. Era de fapt prima, când am intrat, dar n-am văzut-o din cauza cozii de la gogoși. Îmi cade privirea pe un cotor alb…”Pașaport pentru infern”.
Chiar…or avea?
Eu cred că da. Cel puțin pentru infernul numit România paralelă au. E țara aia pe care cu toții o știm, o respirăm, dar ne facem că nu există. E țara în care întorsul privirii în partea cealaltă este limba oficială. Unde imnul național este “Somn adânc române”. Unde sacoșa de Kaufland este uniformă, iar sărăcia fardată este epolet.
Pentru că da, Oborul este România. Într-un sfârșit de săptămână trec pe aici mai bine de o sută de mii de oameni. Dublu decât trec prin Mall-urile prin care se plimbă cei pe care i-am găsit sâmbăta și duminica la târg.
Care e adevărata Românie?
Cea în care facem reclamă pe televizoarele cu diagonala de peste un metru și jumătate (luate și ele în rate fără dobândă) la farmacii și jocuri de noroc, la mezelurile feliate și la vacanțe în Grecia ori la Megane și umidificatoarele de la eMag, sau cealaltă Românie, pe care o putem vedea cum iese la suprafață, în fiecare duminică, la OBOR?

Editorial de Marius Marinescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Articole recente