În ultimele două decenii, conducerea Chinei a construit un sistem de supraveghere a populaţiei cu tehnologie înaltă, aparent extraordinar de sofisticat. Software-ul de recunoaştere facială, monitorizarea internetului şi camerele video-omniprezentate lasă impresia că Partidul Comunist Chinez (PCC) aflat la putere a înfăptuit, în sfârşit, visul oricărui dictator: un stat poliţienesc precum cel imaginat de George Orwell în romanul „1984”. Care este exact realitatea la acest moment aflăm din studiul ziaristului Minxin Pei, de la Foreign Affairs, citat de Rador Radio România.
O reţea de supraveghere de înaltă tehnologie acoperă acum întreaga ţară, iar eficienţa acestui sistem a fost demonstrată fără tăgadă, în noiembrie 2022, când izbucnirea la nivel naţional al protestelor contra măsurilor pandemice de carantină a şocat PCC. Chiar dacă protestatarii au avut grijă să-şi ascundă feţele cu măşti şi pălării, poliţia i-a depistat după datele de localizare ale telefoanelor mobile. Au urmat arestări în masă.
Spionarea populaţiei de către statul chinez nu se limitează doar la tehnologie. Se bazează şi pe o organizaţie care depinde extrem de mult de factorul uman. În ultimii 80 de ani, PCC şi-a conturat o vastă reţea de milioane de turnători şi spioni, a căror muncă (adesea neplătită) a fost esenţială pentru supravieţuirea regimului. Aceşti oameni, mai mult decât camerele şi inteligenţa artificială, sunt cei care i-au permis Beijingului să suprime disidenţa. Fără o astfel de reţea enormă, sistemul nu ar fi putut funcţiona. Ceea ce înseamnă că, în ciuda faptului că PCC a depus toate eforturile în acest sens, aparatul chinez de securitate e imposibil de exportat.
Sistemul naţional de securitate al PCC a funcţionat bine pentru China. Dar, cum ţara se confruntă cu dificultăţi economice fără precedent, aparatul va fi supus la noi presiuni şi tensiuni. Partidul-stat va constata că-i va fi mai greu să-şi menţină nu doar controlul tehnologic asupra populaţiei, ci şi participarea informatorilor civili, care constituie seva vitală a acestui regim poliţienesc.
Puternică, dar nu exagerat
China are două instituţii principale de seccuritate internă. Există Ministerul Securităţii de Stat (MSS), care se ocupă cu spionajul extern şi contrainformaţiile interne. Acesta nu-i spionează pe cetăţenii chinezi, cu excepţia cazului în care sunt suspectaţi că au legături cu străini. Departamentul Protecţiei Securităţii Politice din cadrul Ministerului Securităţii Publice (MPS) este cel însărcinat cu spionarea propriilor cetăţeni. MPS are şi unităţi speciale, şi poliţişti normali. Între MSS şi MPS există o divizare clară a muncii, fiecare dintre ele recrutându-şi separat informatorii. Beijingul nu publică informaţii la zi despre MSS, deşi, acum un deceniu, a dezvăluit că numărul total al poliţiştilor în uniformă din ţară de vreo două milioane. Astăzi e probabil să fie ceva mai mulţi, dat fiind că bugetul securităţii interne a fost suplimentat.
Construcţia unui aparat de spionaj intern reprezintă o sarcină complexă pentru un regim autocrat. Generaţie după generaţie, conducerea Chinei s-a străduit să atingă acel echilibru delicat în care poliţia politică e suficient de puternică, pentru a-şi putea îndeplini funcţia, dar nu atât de puternică, încât să ameninţe însuşi regimul.
Deşi conducerea a reuşit să obţină ce dorea, aparatul de securitate astfel rezultat nu e deloc ieftin. Beijingul a cheltuit, în 2022, 202 miliarde de dolari pe securitatea internă, o categorie bugetară care include poliţia, MSS, Poliţia Înarmată, Poliţia (forţă paramilitară cu atribuţii similare jandarmeriei –n.r.), instanţe, parchete şi închisori – şi care e aproximativ egală cu totalitatea cheltuielilor militare. Cifra va creşte cel mai probabil pe măsură ce PCC îşi extinde, modernizează şi întreţine programele de recunoaştere facială Skynet şi Sharp Eyes. Niciunul nu e ieftin: când Sharp Eyes a fost lansat în 2016, Beijing a cheltuit 42,2 miliarde de dolari numai pe hardware şi pe instalarea acestuia.
Pentru a evita să creeze un rival al propriei puteri, PCC repartizează sarcini de spionaj diferite diverselor unităţi ale forţelor de securitate, dar şi unor entităţi afiliate statului. Acest tip de organizare are două avantaje distincte. Împiedică constituirea unei poliţii secrete puternice, una capabilă să controleze fluxul informaţiei către superiori şi să devină astfel o ameninţare pentru PCC. Pe de altă parte, îi permite partidului să beneficieze de pe urma implicării unor companii de stat, universităţi şi alte entităţi care canalizează informaţii către guvern, fără a mări gabaritul poliţiei secrete.
Acest model necesită o coordonare foarte atentă, astfel încât PCC a constituit un comitet politico-juridic responsabil cu întreaga securitate internă, la toate nivelurile statului. Controlul PCC asupra statului poliţienesc e asigurat suplimentar prin detaşarea unui activist de partid în fiecare unitate de securitate şi impunerea unui mandat limitat de cinci ani pentru posturile superioare din instituţiile de securitate, inclusiv miniştrii de la MSS şi MPS. În URSS şi Germania de Est nu existau astfel de limitări; deloc surprinzător, şefii poliţiei secrete din acele regimuri au acumulat o putere enormă.
Nu e deloc ieftin
Constrângerile financiare îngrădesc de multă vreme capacitatea PCC de a-şi menţine o forţă de securitate internă vastă, pentru a nu mai vorbi de o reţea de poliţie secretă, de elită, bine plătită şi bine înzestrată. O comparaţie cu poliţia secretă est-germană STASI era cea mai mare forţă de poliţie din lume în termeni relativi, având câte un agent la 165 de cetăţeni. În plus, STASI mai avea şi 189.000 de informatori (cam 1,1% din populaţie). Numărul agenţilor chinezi însărcinaţi cu spionajul intern e secret. Însă date existente cu privire la câteva localităţi, dezvăluite probabil din greşeală, indică că ar fi doar 60-100.000 de spioni, deci cel mult unul la 14.000 de cetăţeni.
În consecinţă, PCC trebuie să se bazeze şi pe activiştii proprii prezenţi în instituţii sociale şi economice afiliate statului, precum şi în primării, pentru a recruta un număr apreciabil de turnători. Aceşti cetăţeni îşi spionează colegii şi vecinii, iar costurile întreţinerii lor sunt mici, fiindcă implicarea lor e obţinută prin coerciţie sau înşelăciuni. 30 de seturi de date provenite din administraţia locală arată că undeva între 0,73 şi 1,1% din chinezi sunt informatori – poate până la 15 milioane.
Pe lângă aceştia, poliţia ordinară şi poliţia secretă menţin reţele distincte de informatori remuneraţi şi turnători neplătiţi, al căror număr e secret. Numărul informatorilor dintr-o localitate variază în funcţie de nevoile şi voinţa arbitrară a autorităţilor locale. În unele universităţi, de exemplu, în fiecare grupă există un informator care trimite rapoarte bilunare sau lunare unui responsabil, care de obicei e un activist de partid. Datele provenite de la informatori cuprind detalii despre activitatea unor secte interzise ori culte obscure, cât şi despre reacţia publicului la decizii importante ale guvernului ori evenimente politice.
Analiza informaţiilor strânse de turnătorii dintr-o mică mostră de jurisdicţii arată că doar vreo 40% dintre ei sunt activi. Cu toate acestea, conştientizarea faptului că alţi studenţi, colegi ori vecini pot fi informatori îi descurajează cel mai probabil pe oamenii de rând de la angajarea în acţiuni sau discuţii care le-ar putea crea probleme.
Metodele vechi
Sistemele de supraveghere chineze, înfiinţate cu mult înainte de apariţia tehnologiilor avansate de spionaj, au început precum sisteme extrem de dependente de munca umană – şi încă mai sunt. Tactica preferată a MSS lu NOS rămâne una numită de PCC „controlul poziţiilor de pe câmpul de luptă”, adică monitorizarea unor spaţii publice cruciale (aeroporturi, gări, hoteluri) şi instituţii sociale (în special universităţile şi mânăstirile budiste din Tibet), pentru a detecta activităţi riscante pentru siguranţa publică şi securitatea regimului.
În mod tipic, tactica implică inspecţii frecvente în persoană ale agenţilor alături de poliţişti, pentru a se asigura că angajaţii din aceste spaţii publice înregistrează activitatea de acolo şi raportează identităţile şi tranzacţiile clienţilor. De exemplu, poliţia cibernetică inspectează frecvent localurile care oferă acces la internet contra cost, pentru a se asigura că proprietarii au notat actele de identitate ale clienţilor. Date de la nivel local indică faptul că vreo 40% din „personalul special de informaţii” recrutat de poliţie se ocupă cu o astfel de muncă de teren. Tehnologia, cum ar fi sistemul digitalizat de informaţii şi camerele video, joacă un rol complementar aici, totuşi preponderent secundar.
O altă tactică eficientă de supraveghere este intimidarea şi monitorizarea celor catalogaţi „indivizi cheie” de PCC. Aceştia pot fi membrii unor secte şi culte interzise, petenţi, protestatari, bolnavi mintal, consumatori de droguri. Poliţia merge să le bată la uşă, atât pentru a verifica unde sunt, cât şi pentru a-i intimida şi a-i avertiza că participă la activităţi indezirabile.
O altă metodă e constituirea unei echipe de cinci oameni – de obicei un poliţist, un angajat al primăriei, un reprezentant al angajatorului, o rudă şi un informator din proximitatea fizică a ţintei – care supraveghează îndeaproape un potenţial individ problematic; de obicei, sunt vizaţi cei care depun petiţii în mod repetat şi chciar protestează public ori se deplasează la Beijing, pentru a-i pune într-o situaţie jenantă pe funcţionarii responsabili.
Aceste două tactici necesită multă muncă umană, aspect valabil şi în cazul celor două programe de supraveghere în masă ale Chinei. Unul e operat de poliţie, celălalt de administraţia lolcală. Datele provenite din zeci de jurisdicţii locale sugerează că programul poliţiei monitorizează între 3,4 şi cinci milioane de indivizi, în special foşti deţinuţi şi suspecţi de infracţiuni, iar celălalt program monitorizează între 3,9 şi 7,7 milioane de oameni. Deşi nu cunoaştem ce categorii de populaţie sunt vizate, se pare că mulţi dintre spionaţi sunt consideraţi potenţiali protestatari. Par a fi în special foşti militari, petenţi încăpăţânaţi, minoritari etnici, membri unor grupuri considerate secte de PCC.
Tehnologia avansată a îmbunătăţit semnificativ capacitatea statului de a-i urmări pe indivizii suspecţi. MPS are o bază naţională digitalizată de date cu „indivizi cheie” care poate fi accesată de orice secţie locală de poliţie, ceea ce înseamnă că acei oameni sunt spionaţi atât fizic, cât şi electronic. Când un astfel de individ călătoreşte, un sistem care captează informaţii de la telefonul lui mobil poate declanşa automat alerte. Activităţile online ale aşa-zişilor „indivizi-cheie de pe internet” sunt monitorizaţi îndeaproape de poliţia cibernetică chineză, din nou, cu ajutorul unor mijloace tehnice avansate, dar nedezvăluite.
În spatele camerelor
Lăsând la o parte instrumentele tehnologiei sofisticate, capacitatea organizatorică a partidului-stat leninist al Chinei e cea care permite ca supravegherea populaţiei să funcţioneze cu o eficienţă de neegalat. În consecinţă, acest model nu poate fi exportat unor autocraţii mai slab organizate, cu o penetrare mai superficială a societăţii şi economiei. Astfel de ţări pot importa hardware de la China. Dar nu pot importa sistemul Beijingului, ceea ce înseamnă că e improbabil să-şi dezvolte o capacitate de supraveghere echivalentă.
E adevărat că e posibil ca statul poliţienesc al Chinei să fi împiedicat apariţia unei opoziţii organizate la PCC în epoca post-Tiananmen, însă stabilitatea politică a fost şi efectul creşterii economice în general puternice a ţării. Statul poliţienesc chinez rămâne deocamdată netestat într-un mediu economic mai puţin favorabil. Însă acum se prefigurează un asemenea mediu: bula imobiliară s-a spart, aplicând presiune pe bugetele administraţiei locale, care se finanţa din impozitarea tranzacţiilor imobiliare, iar cam 20% din tineri sunt şomeri. Aceste probleme economice vor îngreuna efortul Beijingului de a gestiona costurile tot mai mari ale întreţinerii şi modernizările echipamentului avansat de spionaj. Ar putea fi în special o problemă pentru proiectele Skynet şi Sharp Eyes finanţate de administraţia locală înglodată acum în datorii şi, deci, cu probabilitate de a întâmpina dificultăţi tot mai mari în anii nu tocmai prosperi care se anunţă.
Impactul unei maladii economice prelungite va crea probabil trei probleme pentru aparatul de spionaj al Chinei bazat pe munca umană. Mai întâi şomajul, scăderea veniturilor şi dispariţia ocaziilor economice vor alimenta nemulţumirea socială, mărind povara care apasă asupra serviciilor de securitate, iar tot mai mulţi oameni se vor implica în activităţi considerate periculoase de PCC. În al doilea rând, nemulţumirea tot mai mare ar putea îngreuna recrutarea de noi informatori. În al treilea rând, dată fiind stagnarea veniturilor, informatorii ar putea cere compensaţii financiare mai mari, mărind astfel costul strângerii de informaţii.
Un stat poliţienesc care se clatină va aşeza conducerea Chinei în faţa mai multor opţiuni. Beijingul ar putea decide să-şi trateze cetăţenii mai bine, în speranţa că astfel va limita protestele. Altă alternativă ar fi PCC să-şi reducă pretenţiile faţă de aparatul de securitate care, în prezent, urmăreşte o mulţime de oameni ce, de fapt, nu reprezintă vreun pericol semnificativ ori nici măcar real la adresa regimului. Şi totuşi, cel mai probabil deznodământ e ca, atunci când represiunea cu mănuşi va fi eşuat, PCC să treacă la represiunea dură. Iar, în acel moment, statul poliţienesc ar putea fi înlocuit cu ceva mult mai rău.