Ursula von der Leyen, preşedinta Comisiei Europene, a prezentat recent un nou „pact de migraţiune” ce urmează să înlocuiască Regulamentul de la Dublin, care între timp a devenit inaplicabil, notează cotidianul francez Le Monde.
În 2015, Uniunea Europeană a fost profund zguduită şi împărţită de criza migraţiei. Mecanismul pentru distribuirea obligatorie a solicitanţilor de azil pe care l-a adoptat s-a confruntat cu refuzul primirii de către ţările din Est. Cinci ani mai târziu, Regulamentul de la Dublin, care obligă ţările de primă intrare (Grecia, Italia, Malta) să examineze cererile, a terminat de produs efectele sale perverse: tabere inumane, întârzieri îndelungate la examinare, migranţi rătăcitori care îşi încearcă norocul în mai multe ţări.
După multe alte tragedii, inclusiv nenumărate naufragii în Mediterana, începând din tabăra Moria, pe insula greacă Lesbos, din 9 septembrie a.c., a arătat că UE nu mai are dreptul la eroare într-un domeniu care pune sub semnul întrebării valorile pe care îşi are fundamentul.
Pentru a ieşi dintr-un impas care alimentează neputinţa Uniunii în ochii populaţiilor europene, este necesar un compromis acceptat de toţi şi operaţional pe teren. Atât complex, cât şi subtil, „Pactul de migraţiune” prezentat pe 23 septembrie 2020, de Ursula von der Leyen, preşedinta Comisiei, intenţionează să răspundă acestor aşteptări. În loc să ceară în zadar ţărilor din Europa Centrală să primească străini pe care nu-i doresc, textul vrea să le oblige să organizeze şi să finanţeze expulzarea persoanelor respinse. Dacă nu reuşesc vor fi obligate să le admită pe teritoriul lor. În caz de criză, ţările din prima linie ar fi uşurate printr-un mecanism de distribuţie între cele 27 de ţări, în funcţie de bogăţia şi populaţia lor. În plus, UE ar restrânge acordarea de vize cetăţenilor din ţările care refuză să readmită migranţii respinşi. Ursula von der Leyen se joacă periculos cu cuvintele atunci când promitea să „abolească” Regulamentul de la Dublin: cererile de azil ar continua să fie procesate de ţara de primă intrare, iar unii solicitanţi ar putea fi plasaţi în detenţie în timpul perioadei accelerate – trei luni – pentru examinarea cazului lor. Pe de altă parte, este dificil de văzut cum ar putea fi realizată „gestionarea” migranţilor de la distanţă de către ţări refractare la primirea lor.
Europa se află în faţa unei uriaşe provocări: închiderea căilor legale pentru imigraţia forţei de muncă a banalizat recursul la cererile de azil, alimentat şi de crizele din Siria, Afganistan şi Africa. Această realitate presupune un tratament uman şi rapid, capabil să recunoască multiplele situaţii de persecuţie. Combinaţia dintre un control sporit al frontierelor externe ale UE, o formă de „solidaritate” între cei 27, un mecanism accelerat de examinare a cererilor şi expulzarea solicitanţilor respinşi ar putea permite progresul către politica comună de azil indispensabilă, dar deocamdată de negăsit. Rămâne să obţinem acest compromis fragil susţinut de state, în special de cele din Est. Germania şi Franţa principalele ţări gazdă, trebuie să sprijine găsirea unui acord care să permită atât asigurarea rolului de azil al Uniunii Europene, cât şi uşurarea situaţiei ţărilor a căror poziţie geografică le expune mai mult decât pe altele la fluxurile migratorii. Pentru că nimic nu este mai rău decât o regulă inaplicabilă precum cea de astăzi. Nimic nu este mai dăunător şi periculos pentru pace socială şi democraţie decât otrava lentă a xenofobiei instalate de ani de zile în spectacolul prelungit al cacofoniei europene.3
