„La Summitul NATO din 1990, premierul britanic Margaret Thatcher a părut primul lider care îşi dădea seama de schimbările profunde care se petreceau în jurul său şi de faptul că nu toate aceste schimbări vor fi bune pe termen lung. Într-un discurs ţinut la Bruges, în 1988, Thatcher avertizase că unificarea Germaniei ar recrea problema istorică a unei puteri militare destabilizatoare în inima Europei. Ea a încercat să-i transmită lui Mihail Gorbaciov că Vestul trebuie să găsească modalitatea de a asigura Moscova că securitatea URSS va fi asigurată. Aceeaşi abordare a avut şi preşedintele Francois Mitterand, care a spus că Vestul trebuie să ţină cont de interesele ţărilor din Pactul de la Varşovia”, scrie istoricul Sumantra Maitra , cel care a lansat teza unui „NATO latent”, o alianţă revenită la o politică pur defensivă, care îşi epurează birocraţia supraextinsă, renunţă la ideologii şi la lupta împotriva naţionalismului statelor membre şi chiar a intereselor lor naţionale; toate acestea fie şi cu preţul unei înţelegeri cu Rusia.
„Delegaţia americană a avut o poziţie şi mai conciliantă. Secretarul de Stat James Baker l-a asigurat personal pe Gorbaciov, în februarie 1990, că NATO „nu se va duce niciun centimetru spre Est. Această promisiune a fost repetată într-o formă sau alta de secretarul general NATO Manfred Worner, de cancelarul Helmut Kohl, de Margaret Thatcher, Francois Mitterrand, preşedintele George H.W. Bush. Când mareşalul sovietic Dimitri Yazov l-a întrebat pe noul premier britanic John Major despre interesul liderilor est-europeni de a adera la NATO, acesta i-a spus: „Aşa ceva nu se va întâmpla”.
„Toate cele de mai sus sunt documentate, iar unele documente au fost recent declasificate. Însă dezbaterea despre extinderea NATO şi reacţia rusă continuă”, scrie Sumantra Maitra pentru The American Conservative.
„O tabără susţine că a existat o promisiune tacită a Vestului că NATO nu se va extinde, pentru a nu modifica echilibrul strategic în Europa. Contraargumentul este că nu au existat acorduri formale în acest sens şi că, indiferent de înţelegerea la care s-ar fi ajuns, ea ar fi devenit irelevantă odată ce una dintre părţi a dispărut, odată cu disoluţia URSS.
Evenimentele ce s-au succedat de la intervenţia în Kosovo, la furia lui Vladimir Putin la Conferinţa de Securitate de la Munchen din 2007, la intervenţiile militare ruse în Georgia, Crimeea, Siria şi actuala invazie în Ucraina au fost atribuite unei Rusii revanşiste, furioase că Occidentul a trădat-o recurgând la extinderea NATO. Pe de altă parte, susţinătorii extinderii NATO spun că agresiunea rusă ar fi venit oricum, pentru că de ea depinde stabilitatea regimului şi pentru că este determinată de conservatorismul creştin, de imperialism, de neo-sovietism, fascism.
Un studiu atent al reacţiilor Rusiei la diferitele etape de extindere a NATO ne arată că Rusia este un actor raţional, hotărât mai degrabă să fie prieten, dacă nu chiar un aliat al Vestului. Mai demonstrează că extinderea NATO, considerată de George Kennan drept „cea mai gravă greşeală a politicii americane în toată perioada post-Război Rece, a fost cea mai importantă mişcare în cadrul marii strategii a Vestului, o mişcare ale cărei repercusiuni le simţim acum”.
Din întregul proces de extindere a NATO şi din reacţiile Rusiei la fiecare val de extindere se pot trage câteva concluzii, scrie Maitra, pentru The American Conservative.
1 Rusia este o putere mai degrabă reactivă decât revanşistă. De ce, de-a lungul procesului de extindere a NATO, Rusia a intrat în război cu Georgia şi Ucraina, dar nu cu Macedonia, Muntenegru, Finlanda sau Ţările Baltice? O parte a răspunsului este de căutat în fluctuaţiile înregistrate de puterea Rusiei, în proximitatea geografică, în capabilităţile ofensive şi intenţiile NATO, în percepţia ameninţării, în alinierile eşuate de după 11 septembrie 2001.
Istoria relaţiilor NATO-Rusia nu a fost bătută în cuie şi ar fi putut fi modificată de mai multe ori de o mare înţelegere cu Moscova. Patrulele NATO în Marea Baltică, postura mai agresivă a NATO, exerciţiile cu noile state membre, invitarea Ucrainei şi Georgiei au fost considerate de Moscova provocări semnificative din partea unei hiperputeri într-o lume unipolară, o intenţie de a intra în sferele de influenţă ale Rusiei. După un scurt interludiu atlantist, elitele ruse s-au convins că liniile roşii ale Rusiei nu vor fi respectate decât dacă vor fi trasate prin apel la forţa armată. Literatura militară rusă reflectă această percepţie.
Dar, în timp ce elita militară şi politică a Rusiei privea NATO cu suspiciune şi se opunea extinderii Alianţei, trebuie spus că această elită nu era formată din nebuni şi că membrii ei doreau chiar să se alinieze cu SUA şi NATO, atunci când se iveau ocaziile. Dacă o ţară este o putere reactivă, atunci realismul politic spune că poţi ajunge la o înţelegere cu acea ţară. O Rusie sătulă şi relativ neutră în echilibru european, asemănătoare cu Rusia post-napoleoniană, ar fi bună pentru America, care acum se uită spre rivalul mult mai puternic din Est.
2 Este evident că mai avem de-a face cu NATO de pe vremea bunicilor, o alianţă militară, cu valori comune, care să apere creştinătatea euro-atlantică în faţa sovietelor. În 2017, secretarul general NATO a spus că „oamenii LGBTQ de pretutindeni tebuie să fie respectaţi, au dreptul la includere şi să trăiască fără teamă”- În 2021, cartierul general NATO a găzduit prima conferinţă despre perspectivele la locul de muncă ale comunităţii LGBTQ. Birocraţii NATO dezbat asupra modului în care NATO trebuie să acţioneze dacă vreun stat membru ar reduce drepturile LGBTQ. Birocraţia NATO au mai elaborat o carte albă despre combaterea violenţei de gen în zonele de conflicte. Pricepeţi ideea?
Statele membre NATO vorbesc despre orice avorturi, drepturile omului în Libia şi schimbările dinamice. Indiferent de fezabilitatea şi moralitatea unor asemenea politici la nivel internaţional, NATO demonstrează că are aceeaşi problemă pe care o au organizaţiile politice radicale: o birocraţie revoluţionară care ori se extinde tot mai mult, ori dispare. Situaţia aceasta este nesustenabilă şi distructivă pentru influenţa americană în întreaga lume. NATO trebuie de-sovietizată prin reducerea rapidă a fondurilor şi reducerea influenţei ideologice, pentru a redeveni o alianţă defensivă.
3 Singura cale înainte pentru SUA este stoparea extinderii NATO. Cea mai mare problemă adusă de extindere nu a fost doar îndepărtarea permanentă Rusia-SUA, ci şi crearea unei organizaţii supranaţionale care se opune în mod fundamental intereselor naţionale americane şi chiar şi naţionalismului din restul statelor NATO. S-a format o bulă în care puterile bogate din Europa le pasează americanilor costurile securităţii lor şi, în plus, le ţin americanilor lecţii despre valorile internaţionalismului liberal. Strategia Europei are sens: cu cât clubul este mai mare, cu atât este mai egalitar, cu atât influenţa statelor mici creşte cu cât clubul este mai mare, cu atât şansele unor fricţiuni cu Rusia cresc, iar problemele locale devin şi problemele Americii.
Proaspăt intrat în NATO, premierul Finlandei a declarat că nu exclude posibilitatea ca în Ucraina să fie trimise trupe occidentale. Kaja Kallas, premierul Estoniei, a spus acelaşi lucru. De ce i-am asculta pe aceşti nebuni şi am trata ca egalii noştri în NATO? De ce i-am lua în serios pe cei care spun că ar trebui să tratăm Rusia, o putere cu peste 6.000 de focoase nucleare, aşa cum au tratat romanii Cartagina? Fireşte, principialul vinovat pentru această atitudine este Franța. Emmanuel Macron – văzând că Germania este slabă, văzând că Partidul Conservator din Marea Britanie va fi masacrat la alegeri (a şi fost, n.n.) şi văzându-se şi pe el în faţa unor alegeri grele în Franţa – şi-a schimbat brusc tonul şi încearcă să formeze un bloc în interiorul blocului NATO, aliniind Franţa şi statele baltice. Americanii, britanicii şi germanii înţeleg cât de necugetat este Macron şi i se opun. Dar Franţa este Franţa, cu un trecut de mare putere, cu arme nucleare, o ţară care încearcă să profite de vidul de putere din Europa. Retorica lui Macron despre Rusia ca ameninţare existenţială este pur şi simplu retorică. Macron nu crede ceea ce spune. El vrea doar puterea în UE, vrea să fie primus inter pares, în special în dauna Germaniei. Însă retorica lui este nechibzuită.
Extinderea NATO a însemnat renunţarea la detaşarea Americii faţă de Europa. În 1993, politicieni şi profesori americani, chiar şi o parte a Pentagonului, doreau reducerea costurilor americane în Europa. Credeau că extinderea NATO va duce la o implicare mai mare a Europei în asigurarea propriei securităţi. După câteva decenii, multe mii de miliarde de dolari cheltuiţi şi după extinderea NATO, rezultatul a fost opusul.
O lecţie a istoriei este că nimic nu este permanent în relaţiile internaţionale. Supraextinderea imperială este la fel de periculoasă pentru o mare putere, ca şi implozia. Ambele trebuie evitate. În actuala sa formă, NATO este o povară pentru America. Nu trebuie să fie astfel. Dacă SUA pot fi ajutate de o înţelegere între Rusia şi un NATO pur defensiv, atunci avem un compromis bun.”
NATO sub administraţie Trump – ”Protectoratele trebuie să priceapă asta!”
