Cu ochii pe „cizmele negre”, americanii şi britanicii au aflat de la radio despre lovitura de stat
Lovitura de stat militară care l-a răsturnat pe regele Idris a fost o surpriză pentru CIA, Mi-6, Mossad, KGB şi serviciile secrete din lumea arabă, care nu au avut, practic, niciun fel de informaţii relevante despre calendarul şi organizatorii acţiunii. Excepţia a constituit-o, probabil, preşedintele Gamal Abdel Nasser, avertizat de Amin Howei, şeful Directoratului General pentru Informaţii (spionajul egiptean).
La începutul anului 1969, atât Marea Britanie, cât şi Statele Unite au ajuns la concluzia că lupta pentru putere era inevitabilă după moartea regelui Idris, care se apropia de 80 de ani, însă supravieţuirea monarhului putea fi pusă la îndoială chiar şi în timp ce trăia. Ambele ţări consideră că o administraţie mai modernă, mai puţin supusă presiunilor tribale şi neatinsă de flagelul corupţiei ar împiedica polarizarea şi radicalizarea opoziţiei faţă de monarhie, aşa cum s-a întâmplat în 1967, când noul conflict dintre Israel şi vecinii săi arabi a alimentat aversiunea faţă de britanici şi americani, faţă de evreii locali şi regimul monarhic.
Analiştii Agenţiei Centrale de Informaţii se aşteptau ca părţi ale forţelor armate libiene să lanseze o lovitură de stat, însă atenţia acestora s-a focalizat pe monitorizarea grupului revoluţionar Black Boots (Cizmele Negre), condus de Abdul Aziz Shalhi. Acesta, alături de fraţii săi, Omar şi Busiri (ultimul decedat într-un accident de maşină în 1964), erau fiii consilierului şef al lui Idris, Ibrahim Shalhi, ucis de nepotul reginei Fatima, în toamna anului 1954. După asasinarea tatălui lor, fraţii Shalhi au devenit favoriţii lui Idris, care i-a protejat tot timpul, regele considerând că uciderea lui Ibrahim Shalhi era parţial responsabilitatea lui. Obţinerea de informaţii despre planificarea loviturii de stat a fost îngreunată, în primul rând de nivelul la care s-a desfăşurat organizarea acţiunii. Majoritatea contactelor CIA şi MI-6 din Libia era constituită din oficiali guvernamentali şi cadre cu funcţii de comandă în structurile de forţă, în timp ce, în Uniunea Ofiţerilor Unionişti Liberi, erau doar locotenenţi şi foarte puţini căpitani. Contactele acestora cu străinii erau strict limitate, iar gruparea lor scurtcircuita generaţia de comandă, de la care structurile americane şi britanice de intelligence aşteptau să vină provocarea la adresa regimului.
Analiza la cald a şocului produs de schimbarea puterii la Tripoli, efectuată de experţii de la Langley, releva faptul că gruparea din spatele loviturii de stat era destul de mică, pentru a menţine secretul şi securitatea, dar suficient de mare şi instruită, pentru a se angaja într-o asemenea operaţiune riscantă şi cu puţine şanse de reuşită. În ceea ce priveşte misterul legat de identitatea membrilor Consiliului Comandamentului Revoluţiei, analiştii CIA îl puneau pe seama luptelor intestine pentru controlul noii puteri, între diferite facţiuni reprezentând un spectru larg de ideologii politice.
Henry Kissinger, îngrijorat de lipsa informaţiilor privind criza libiană
La finele luni septembrie 1969, Henry Kissinger, consilierul prezidenţial pentru securitate naţională, a solicitat Departamentului de Stat o analiză privind “motivaţiile recentei lovituri de stat din Libia” care, “aparent a fost o surpriză pentru guvernul american”. Răspunsul şefului diplomaţiei americane, William Pierce Rogers, a sosit la 1 octombrie, fiind trimis de Kissinger în aceeaşi zi la Casa Albă, printr-un Memorandum, spre informarea preşedintelui Richard Nixon. O menţiune a lui Henry Kissinger ţinea să precizeze că “opiniile Departamentului de Stat coincid cu cele ale CIA”.
Recunoscând că “în relaţiile diplomatice cu Libia, ambasada SUA la Tripoli a recurs la practici neuzuale pentru o reprezentanţă străină, criticând deseori guvernul libian cu privire la unele decizii de politică internă”, secretarul de stat îl informa pe consilierul prezidenţial pentru securitate naţională că “lovitura militară organizată de un grup de tineri ofiţeri (…) a fost o surpriză doar din punctul de vedere al timingului şi al identităţii conducătorilor” (sic!)
În opinia diplomaţilor de la Departamentul de Stat, raporturile americano-libiene “vor trece, probabil, prin vremuri dificile în anii următori”, iar companiile petroliere vor avea cel mai mult de suferit, întrucât “Libia deţine câteva avantaje incontestabile”, petrolul său provine din vestul Canalului Suez, are un conţinut foarte scăzut de sulf şi prin urmare, costurile de transport către Europa şi cele de rafinare sunt mai mici. Pe de altă parte, mărimea producţiei libiene de ţiţei, în creştere exponenţială va conferi noului regim puteri nebănuite în negocierile cu companiile petroliere străine.
În evaluările Departamentului de Stat, politica noului guvern libian “va fi una antiisraeliană, agresivă şi militantă, ceea ce va cauza probleme serioase continuării sprijinului american pentru statul evreu (…). Deşi în cea mai mare parte, unitatea arabă rămâne un mit, a existat dintotdeauna o aliniere destul de consistentă între statele arabe revoluţionare în privinţa Israelului”. Chiar şi aşa, “sunt încă mai multe motive întemeiate, cum ar fi dependenţa SUA de petrolul libian şi marea noastră comunitate americană din Libia, pentru a încerca să menţinem cel puţin o relaţie minimă cu noile autorităţi de la Tripoli”.
O domnie cu decizii controversate şi final tragic
Aflat la început de drum în marea politică, colonelul Muammar Gaddafi îşi căuta aliaţii de încredere, pe care să se poată baza în obţinerea recunoaşterii internaţionale a noii puteri de la Tripoli şi în materializarea proiectelor revoluţionare, de modernizare a ţării. Alegerea a fost simplă, având în vedere admiraţia pentru „mentorul“ său în ale revoluţiei tinerilor ofiţeri preşedintele egiptean Gamal Abdel Nasser.
Ca urmare, în perioada 30 noiembrie – 4 decembrie 1969, preşedintele Consiliului Comandamentului Revoluţiei a făcut o vizită secretă la Cairo, pentru a-l întâlni pe idolul său şi, din raţiuni de securitate personală, a rămas tot timpul în reşedinţa liderului egiptean. O telegramă cifrată (desecretizată recent, n.a.), trimisă la Langley de şeful staţiei CIA de la Cairo, la câteva zile după încheierea vizitei, menţiona că, în cadrul discuţiilor, preşedintele Nasser i-ar fi dat trei sfaturi mai tânărului său admirator: „Nu merge prea departe în relaţiile tale cu Uniunea Sovietică, pentru că, dacă o faci, te vei trezi inevitabil prins în angajamente pe care ai fi preferat să le eviţi; nu naţionaliza sectorul privat al economiei libiene; demite urgent miniştrii de la apărare şi interne, despre care serviciile secrete egiptene au informaţii că sunt comunişti“. Dacă primele sfaturi au fost neglijate de colonelul Gaddafi în primii ani de „domnie“, pe cel de-al treilea 1-a pus în practică la scurt timp de la revenirea în ţară. Astfel, la mijlocul lunii decembrie, noul lider de 1a Tripoli i-a destituit şi arestat pe locotenent-colonelul Aadim Said al-Hawaz (ministrul apărării) şi pe ministrul de interne, locotenent-colonel Musa Ahmad al-Hasi, care, la 7 decembrie, încercaseră o lovitură de stat. Continuând politica epurărilor, la 16 ianuarie 1970, Gaddafi l-a demis pe premierul Mahmud Sulayman al-Maghribi şi şi-a asumat el însuşi postul de prim-ministru, ulterior preluând şi portofoliul apărării.
Venirea la putere a lui Muammar Gaddafi a fost primită de libieni cu entuziasm, fiind percepută ca un semnal al începutului modernizării administraţiei politice, îmbătrânite a ţării. La rândul său, noul şef al statului a reuşit să polarizeze semnificativ întreaga comunitate internaţională şi, cu banii generaţi de exporturile mari de petrol, a încercat să modernizeze şi modeleze societatea libiană prin „idei originale“ şi decizii politico-economice pe care doar istoria le va putea judeca, atunci când va veni timpul.
De reţinut că Gaddafi nu a avut niciodată încredere în stat, care, în opinia sa, ar fi în contradicţie cu reprezentativitatea poporului, idee expusă pe larg în studiul său „Cartea verde“. Lucrarea, care trece în revistă marile sale teorii politice, porneşte de la premisa conform căreia „reprezentativitatea este o minciună, deoarece simpla existentă a parlamentelor implică absenţa poporului de la luarea deciziilor (…). Democraţia poate exista numai cu prezenţa poporului şi nu cu a reprezentanţilor săi“.
Valul de proteste „spontane“ declanşate, la sfârşitul anului 2010, de Primăvara Arabă, început în Tunisia, nu-l putea ocoli nici pe Muammar Gaddafi, cel mai longeviv dictator din nordul Africii şi Orientul Mijlociu. Astfel, la începutul anului următor, cu aprobarea Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, SUA, Franţa şi Marea Britanie au declanşat o intervenţie militară în Libia, pentru „răsturnarea regimului Gaddafi şi eliberarea poporului libian“, operaţiune „incheiată cu succes la finele lunii octombrie 2011, prin eliminarea dictatorului.
Gaddafi, asasinat de serviciile secrete franceze?
Potrivit versiunii autorităţilor libiene de tranziţie, „convoiul lui Gaddafi, care se deplasa între Sirte şi Misrata, a fost lovit de avioanele coaliţiei internaţionale, dictatorul rănit fiind apoi fugărit, prins şi linşat de combatanţii revoluţionari libieni, la 20 octombrie 2011“.
Pe de altă parte, martori oculari şi unele mijloace de informare în masă susţin că Muammar Gaddafi ar fi fost ucis la mult timp după capturarea sa, în condiţii încă neelucidate.
De departe însă, cea mai incitantă versiune a morţii sale a fost avansată de Mahmoud Jibril, fost preşedinte al Consiliului Naţional de Tranziţie şi ex prim-ministru: „Un agent străin infiltrat în Brigăzile Revoluţionare Libiene a fost cel care i-a tras un glonţ în cap lui Muammar Gaddafi, la 20 octombrie, în suburbiile Sirte“, a afirmat defunctul demnitar libian, într-un interviu acordat postului egiptean Sogno TV din Cairo.
Şi, dacă este să mergem pe o asemenea variantă, aceea a implicării unui serviciu secret străin, nu trebuie să fii neapărat expert în intelligence pentru a te gândi, în primul rând, la celebrul Service Action, din Direcţia de Operaţiuni a Direcţiei Generale de Securitate Externă (DGSE – spionajul francez). Raţionamentul pare simplu: încă de la începutul sprijinului internaţional pentru Primăvara Arabă, puternic susţinut de guvernul lui Nicolas Sarkozy, liderul de la Tripoli a ameninţat deschis că va dezvălui detalii despre relaţia sa cu fostul preşedinte francez şi milioanele de dolari plătite, pentru a-i finanţa candidatura şi campania electorală la alegerile din 2007.
Avea, oare, sau nu fostul locatar de la Palatul Elysee motive întemeiate să încerce să-l reducă la tăcere, cât mai rapid posibil, pe rebelul colonel? Şi dacă da, cum s-a procedat? O explicaţie o putem găsi în confesiunile lui Rami El Obeidi, fostul şef al serviciilor de informaţii ale Consiliului Naţional de Tranziţie al rebelilor libieni.
După dispariţia din Tripoli, se credea că Muammar Gaddafi ar fi fugit în deşert, la graniţa sudică a Libiei, însoţit de câţiva militari de încredere, cu intenţia de a reorganiza rezistenţa. Zvonul s-a propagat rapid printre rebelii revoluţionari, care şi-au intensificat atacurile asupra zonei respective. Dar colonelul se refugiase în Sirte, regiunea sa natală, unde se simţea mai în siguranţă. În criză de timp (şi de idei?), Marele Conducător şi Ghid al Revoluţiei Libiene a comis o greşeală de nepermis pentru un militar de rangul său, care i-a adus sfârşitul. A încercat să comunice prin telefonul personal – un satelit Iridium – cu o serie de adepţi care au fugit în Siria şi erau protejaţi de preşedintele Bashar al-Assad. Unul dintre aceştia l-a informat pe şeful statului sirian despre convorbirile cu cel căutat de câteva luni şi i-a dezvăluit inclusiv numărul la care poate fi apelat în caz de urgenţă. Şi, conform declaraţiilor aceluiaşi Rami El Obeidi, preşedintele sirian a fost cel care a transmis francezilor numărul de telefon prin satelit folosit de Muammar Gaddafi la acea vreme, în schimbul promisiunii Parisului de a limita presiunea internaţională asupra Siriei, pentru a opri represiunea împotriva populaţiei revoltate. Localizarea Iridium-ului dictatorului a fost o joacă de copii pentru experţii francezi ai DGSE, care, după dirijarea unui avion Mirge-2000 (şi a unei drone americane), au atacat convoiul şi au avariat câteva autovehicule, într-unul dintre acestea aflându-se, „din intâmplare“, adevărata ţintă a atacului. La sol, Brigăzile Revoluţionare Libiene l-au identificat pe dictator, l-au urmărit şi lovit cu bestialitate, iar unul dintre aceştia (???) l-a împuşcat în cap.
***
De atunci, au trecut 13 ani. Libia a scăpat de dictator, însă relansarea economiei, pacea socială şi bunăstarea populaţiei rămân, în continuare, un vis prea îndepărtat. Haosul şi violenţele sunt la ordinea zilei, iar ţara este dezbinată, ruptă în două: în vest, la Tripoli, îşi are sediul Guvernul de Uniune Naţională, recunoscut de Organizaţia Naţiunilor Unite, iar estul se află sub controlul Armatei Naţionale Libiene, comandată de mareşalul Khalifa Haftar (în imagine), fost coleg cu Muammar Gaddafi la Academia Militară din Benghazi.
Anii îndelungaţi de proastă guvernare, represiune politică şi inegalitate economică crescândă au adus cetăţenii arabi în stradă, într-un val de revolte naţionale fără precedent. Primăvara Arabă a răsturnat patru regimuri autoritare, dar noile puteri „democratice“ nu au reuşit să rezolve cerinţele economice şi sociale pe care le-au clamat în timpul revoltelor.
Într-o regiune în care ingerinţele şi interesele externe nu au lipsit niciodată de-a lungul istoriei, înlăturarea unor lideri autoritari, precum Zine El Abidine Ben Ali (Tunisia), Hosni Mubarak (Egipt), Ali Abdullah Saleh (Yemen) sau Muammar Gaddafi, s-a dorit a fi un pas important în evoluţia spre o societate democratică. Drumul este, însă, lung, iar stabilitatea în nordul Africii şi Orientul Mijlociu, mai fragilă ca niciodată!