fbpx
8.8 C
Ploiești
vineri, 4 decembrie, 2020
Acasă Mozaic Documentar Memorii târzii din Siberia, iadul care a îngropat destinul a mii și...

Memorii târzii din Siberia, iadul care a îngropat destinul a mii și mii de basarabeni

E greu să scrii despre deportații în Siberia. Despre orice fel de deportați, în oricare lagăre de exterminare din lume. Gulagurile vorbesc despre un timp negru al umanității, care n-ar trebui să se mai repete niciodată. Deși, din perioada acelui mijloc de secol trecut însângerat, în alte colțuri ale lumii, atrocitățile au continuat, e adevărat, nu la dimensiuni planetare. În fine, istoria deportărilor aproape că nu poate fi exprimată în cuvinte. Nu sunt termeni care să redea tragedia individuală a oamenilor duși în bezna nopții într-o altă beznă, a morții, a suferinței, a vieților îngenuncheate, fie că se cheamă Siberia sau Birkenau. Cu atât mai meritorie este lucrarea semnată de istoricul și doctorandul la Universitatea de Stat din Chișinău, Maria Gogu Zinovii, „Ne-au povestit calvarul-Mărturii despre trista istorie trăită de basarabenii deportați în Siberia”, un proiect subsumat „Expedițiilor Memoriei”, inițiat de istoricul dr. Octavian Țâcu.

Volumul, ceva mai degrabă între jurnal și cercetare istorică, are în sine o poveste a sa, legată de Drajna și de Prahova. De altfel, acesta a fost editat în Ploiești, prin grija-grijă de toate felurile- a directorului Centrului Cultural Drajna, Marian Văcărelu, căruia i s-au alăturat un român cu rădăcini basarabene, domiciliat în Germania, Michael Alfred Stefani și corpul redacțional al ziarului „Cronica Drajnei”. Maria Gogu Zinovii a făcut parte din echipa de cursanți din Republica Moldova invitată la ediția din 2018 a Universității Populare „Nicolae Iorga” Vălenii de Munte. Aici s-au legat prieteniile de mai târziu. La puțin timp, tânăra a fost cooptată între cercetătorii care au participat la a cincea călătorie în îndepărtata Rusie, în căutarea urmașilor deportaților basarabeni, parte, cum spuneam, a proiectului „Expedițiile Memoriei”. Evident, nu are cum să nu te impresioneze profund o întâlnire cu martorii unei istorii despre care ai citit trunchiat prin cărți, poate și acelea falsificate de alte istorii… Gândul de a pune toate experiențele noi într-o carte a mijit în acea zonă a fostei URSS, pătată de mult prea mult sânge. Iar el s-a materializat la îndemnul prietenilor autoarei din Drajna, care și-au asumat apoi rolul de editori și finanțatori ai volumului. Lansarea va avea loc probabil mai târziu, aici, în Prahova, când se vor ridica umbrele pandemiei…
Scurtă istorie a deportărilor din Basarabia
Ca specialist în arhive, Maria Gogu Zinovii își începe scrierea prin evocarea cifrelor înscrise oficial în documentele Moldovei de peste Prut. De altfel, leagănul regimului bolșevic, am numit Rusia, în fine, deja URSS, s-a instalat cu episoade întregi de represalii sângeroase asupra populației civile. De pildă, în actualul Tiraspol și regiunea Odesa, zonă denumită atunci Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, au fost executați, între anii 1937-1938, peste 4.000 de oameni, considerați „periculoși” pentru regimul moscovit. La o reabilitare istorică ulterioară, prin 1962, toți cei uciși au fost socotiți nevinovați, iar torționarii lor au recunoscut că au adus mărturii false. Cu totul, până prin 1940, au fost ucise, spun arhivele, 5.736 de persoane civile din Tiraspol.
Regimul represiv de la Moscova a pregătit apoi alte și alte crime, cu dublu sau triplu scop: să-și asigure forță de muncă gratuită la minele din Siberia; să dezrădăcineze populația țărilor luate cu forța sub umbrela URSS și să le distrugă cultura și credința, ducând în locul lor familii de ruși; să scape de adversarii care ar fi pus în pericol tirania comunistă. În Basarabia s-au operat trei valuri de deportări: iunie 1941, când au fost „ridicate” 19.545 de persoane (5.033 arestate și 14.542 strămutate), care ar fi avut „vina” de a fi fost moșieri, comercianți, proprietari de imobile, primari, prefecți, ofițeri ai armatelor țariste sau române sau care au făcut parte din rândul partidelor burgheze; aprilie 1949, când au fot deportate în Kazahstan și Siberia 11.253 persoane, și acelea pentru culpa de a fi chiaburi, comercianți sau colaboratori ai germanilor și românilor; 1951, când au fost exilate 723 de familii cu precădere din nordul Basarabiei, de data aceasta criteriul fiind de natură religioasă, cei duși în gheața Siberiei fiind componenți ai cultului Martorii lui Iehova. Urmările acestei orori istorice se știu: aproximativ 6 milioane de oameni din țările acaparate de URSS au fost duși către exterminare, dacă nu fizică, cel puțin morală.
Mărturii târzii din infernul Siberiei
Din păcate, după 1990, Chișinăul a făcut prea puține lucruri pentru a recupera memoria deportaților. Mult mai târziu și prin acțiuni solitare istoricii au început să fie interesați de subiect. Ce păcat, fiindcă din 1990 și până în urmă cu 2-3 ani or fi pierit cei mai mulți dintre supraviețuitorii gulagului sovietic. „Expedițiile Memoriei”, proiectul istoricului Octavian Țâcu, face parte din aceste încercări tardive. Dar măcar meritorii fiindcă există. În cartea sa, Maria Gogu Zinovii povestește despre câteva familii de deportați pe care le-a găsit în lunga călătorie înspre Novosibirsk și Tomsk. Scrierea se încadrează mai degrabă în ceea ce numim memorie istorică; trecerea a 67-77 de ani de la teroare a înăbușit emoția. Sentimentul mai poate fi trăit doar de cei de-acasă, plecați pe urmele deportaților și de eventualii supraviețuitori. Generațiile ulterioare și-au estompat trăirile și nu mai au sentimentul puternic al apartenenței de poporul basarabean. Desigur, transpar câteva scene emoționante: urmași ai deportaților care îngrijesc mormintele din vechile sate din păduri; un tablou de-acasă, din Basarabia, care n-a lipsit de la căpătâiul unei mame, ce avea câțiva ani când a fost urcată, cu familia, în trenul morții; o femeie care a refuzat să mai mănânce, până ce și-a pierdut viața, pentru că nu mai știa nimic de familia sa; un deportat care n-a uitat limba română, vorbind-o în gând, de unul singur.
Tactica bolșevică în sine era una diabolică; despărțea de la bun început familiile, să le zădărnicească și ultima speranță de scăpare. Sau să le ia mângâierea de a fi măcar împreună în chin și durere. Scrierea durerilor de altădată începe la Novosibirsk, la Centrul Național Cultural Moldovenesc „Luceafărul”, condus de Dumitru Pogorea, unde a avut loc întâlnirea cu deportații sau urmașii acestora din RASSM (Tiraspolul de astăzi și câteva localități din regiunea Odesa, Ucraina) sau RSSM (Basarabia), care locuiesc în zonă: Vasile Veretino, născut în Siberia, dintr-o familie deportată în 1930, din raionul Rîbnița, al cărui alt moștenitor, Vasile Onufriivici, spune că „oamenii au trecut printr-o mașină de tocat, pe care noi, azi, nici nu ne-o putem imagina”; Marin Iurii Alexei, deportat în 1941 din Soroca, pe când avea doar 6 anișori, împreună cu familia, din vina că tatăl său a fost parlamentar la București; Chebac Alexandru, care nu mai vorbește românește, deși se consideră român, deportat în 1949 din Cahul, pe când avea 12 ani și care a revenit deseori în Moldova la rudele sale, dar niciodată să locuiască, fiindcă socotea căminul său cel din îndepărtata Rusie (restul familiei s-a întors pe meleagurile natale); Gheorghe Bejenari, deportat în 1941, din raionul Bălți, împreună cu sora și mama, rămas orfan la un an de la surghiun (de tatăl său n-a mai știut nimic din seara îmbarcării în trenul iadului), „care nu și-a uitat niciodată limba, portul și credința”; familia Nastas, din Bălți, exilată pentru că ar fi fost „dușman al poporului”. Povestea continuă cu alți deportați din zona Tomsk: familia de intelectuali Tomuleț, din raionul Bălți, deportată în 1941, ai căror membri n-au primit permisiunea de întoarcere în Moldova, pentru că alte rude de-ale lor s-au refugiat, în 1940, în România; familia Apostolachi, din Bălți, dusă într-un sat- Andreevca- construit de deportați, din care nu a mai rămas decât cimitirul; Gortopan, din Briceni, înfundat în gulagul sovietic din motive religioase; familia Crivoveaz, din Bălți; Alexandru Burcă, a cărei familie a fost exilată din Tatarbunar, regiunea Odesa, Ucraina. Urmașii deportaților au organizat, la Tomsk, Muzeul NKVD, temutul serviciu sovietic de represiune, unde se află picturile Eufrosinei Kersnovski, descendentă dintr-o familie de deportați din Soroca, regiune din care au fost dislocați sau arestați 1.874 de basarabeni. Chiar directorul muzeului este un basarabean, Vasile Hanevici, iar acesta are meritul uriaș de a fi făcut „săpături” la Moscova, pentru a rescrie istoria criminală din acel mijloc de secol trecut.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisment -

Articole recente

Iulian Dumitrescu, ales vicepreședinte al CpDR Sud-Muntenia

După alegerile locale din 27 septembrie a fost nevoie și de schimbarea structurilor de conducere ale ADR Sud Muntenia. Recent a avut loc ședința...

ACȚIUNI PENTRU VERIFICAREA MĂSURILOR DE LIMITARE A COVID-19

Polițiștii din cadrul Serviciului Rutier au organizat, sub coordonarea Instituţiei Prefectului, o acțiune în Ploiești, Păulești și Bușteni. În timpul controlului au fost legitimate...

Tiraspolul, între scrutine neconstituționale și baionetele soldatului rus

Duminică, 29 noiembrie curent, regimul de la Tiraspol a desfășurat așa-zisa Ziua unică a votării. Transnistrenii au fost chemați la urnele de vot pentru...

Prahova, primul loc la atragerea fondurilor europene prin POR 2014-2020

Suntem în ultima lună a exercițiului financiar european 2014-2020. Unul din instrumentele financiare importante se constituie în Programul Operațional Regional, derulat în România prin...

USR-PLUS acuză jaful de la CSM Ploiești

La ultima ședință a Consiliului Local Ploiești, parteneriatul dintre PNL și USR-PLUS a suferit o mică lovitură în sensul în care consilierii conduși de...

Să scăpăm oare de deșeuri?

Dacă va fi aplicată ad-literam, mă rog, dacă va avea cine să o aplice, cu toate elementele de coerciție, Hotărârea de Guvern propusă de...