fbpx
miercuri , 3 iunie 2020
Home / Actualitate / Libia – un butoi cu pulbere care ar putea exploda lângă Europa

Libia – un butoi cu pulbere care ar putea exploda lângă Europa

Interesul comunităţii Internaţionale – şi al presei – pentru Libia pare a fi, din nou, în creştere, iar în ultimele luni se observă implicarea unui număr tot mai mare de actori regionali şi internaţionali: ONU, Turcia, Egiptul, puteri din Golf, Rusia, state membre UE şi SUA, scrie, într-o analiză pentru HotNews.ro, jurnalistul Cătălin Gomboş.

Info pe scurt

Libia este în conflict de când a izbucnit revolta împotriva lui Muammar Gaddafi, în urmă cu nouă ani. Oficial, ar fi vorba de două războaie civile, primul în 2011 şi cel de-al doilea, între foştii oponenţi ai lui Gaddafi, începând din 2014, însă diferitele grupări şi-au disputat violent puterea şi în anii dintre cele două conflicte.
Multiplele crize care au avut loc în lume în ultimul deceniu (războiul civil sirian, Statul Islamic, războiul din Ucraina, Venezuela, Iran etc.) au împins, însă, cu regularitate în plan secund preocupările legate de ce se întâmplă în Libia. Tot cu regularitate, comunitatea internaţională a fost forţată să-şi aducă aminte de această ţară – când a fost ucis ambasadorul american, când Statul Islamic a ocupat o parte importantă din litoral şi oraşul Sirte, ajungând, în acest fel, la porţile Europei, pe fondul crizei refugiaţilor etc.
Acum, un fost ofiţer devenit opozant al lui Gaddafi, care s-a impus luptându-se cu jihadiştii, Khalifa Haftar, este în război cu un guvern recunoscut la nivel internaţional, care, însă, e puternic influenţat de islamişti asociaţi cu Fraţii Musulmani. Nimeni nu poate şti cum va evolua situaţia şi există temeri că Libia ar putea deveni următoarea Sirie.
O Libie scăpată complet de sub control ar ajunge un adevărat coşmar: poate destabiliza întreaga regiune, poate crea condiţiile ca noi valuri de refugiaţi să plece pe mare către Europa şi poate deveni un adevărat rai al jihadiştilor.
Un al patrulea element de care trebuie ţinut cont este cel economic, având în vedere statutul Libiei de membru OPEC şi, mai ales, cursa pentru rezervele de hidrocarburi din Mediterana.


Sursă de instabilitate şi coridor al migranţilor

Secretarul general al ONU, Antonio Guterres, a avertizat că războiul din Libia ar putea să aibă un impact asupra întregii regiuni şi să se „reverse” în Sahel şi regiunea lacului Ciad, care sunt deja afectate de tensiuni şi conflicte (parţial generate de impactul schimbărilor climatice) şi se şi confruntă cu diferite grupări jihadiste. Acest lucru s-a întâmplat la o scară mai mică în urmă cu câţiva ani: primul război civil libian a dus la destabilizarea statului Mali, ţară afectată atât de o revoltă a tuaregilor, care aveau printre ei veterani din Libia, precum şi de o ofensivă a jihadiştilor afiliaţi reţelei al-Qaeda. A fost nevoie de o intervenţie armată a Franţei pentru ca Mali să-şi recapete, parţial, stabilitatea.
Libia este ţară de tranzit pentru majoritatea migranților care încearcă să ajungă din Africa în Europa. Potrivit Agenției ONU pentru Refugiați, UNHCR, doar între 2014 şi 2015, în Italia, au ajuns pe mare aproximativ 660 000 de migranți, în timp ce peste 15 000 s-au înecat, în acelaşi interval, încercând să treacă Mediterana.
Fluxul a scăzut semnificativ în ultimii doi ani – de la aproape 120 000 în 2017, la 23 000 în 2018 şi 11 500 anul trecut. Această scădere a fluxului s-a datorat eforturilor conjugate ale Libiei şi Nigerului, stimulate cu sume semnificative de bani de la UE.
Eforturile de a opri migranţii şi a-i repatria pe cei ajunşi în Europa sau în Libia au fost criticate de organizaţii umanitare, dar Bruxelles-ul a ales să le ignore din două motive: presiunile Italiei şi riscul ca populiştii şi extrema dreaptă anti-imigraţie să-şi sporească influenţa în Uniune. În fond, criza refugiaţilor dinspre Libia a permis ascensiunea lui Matteo Salvini şi a Ligii sale de extremă dreapta în Italia, ţară a cărei proximitate de Libia o face principala destinaţie a migranţilor.
Aceştia nu reprezintă, însă, unicul motiv de îngrijorare pentru europeni: traseele lor pot fi folosite şi de jihadişti.

Jihadişti, la porţile Europei

Cea mai feroce grupare jihadistă din lume, la mijlocul anilor 2000, era al-Qaeda din Mesopotamia/Irak (AQI), condusă de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi. A comis sute de atentate sinucigaşe în care majoritatea celor ucişi erau civili, a răpit occidentali şi a publicat înregistrări în care îi decapita, a impus o interpretare extrem de strictă a legii islamice, Sharia, în localităţile unde reuşise să obţină controlul.
Brutalitatea AQI era atât de mare, încât până şi numărul doi de atunci şi actualul şef al-Qaeda, Ayman al-Zawahiri, 1-a admonestat pe Zarqawi într-o scrisoare, atrăgându-i atenţia că, prin excesele sale, riscă să alieneze pe musulmanii sunniţi pe care al-Qaeda avea pretenţia că îi reprezintă. Zarqawi 1-a ignorat pe al-Zawahiri, iar linia pe care o impusese a fost urmată şi de succesorii săi la conducerea grupării, până când aceasta s-a transformat, sub Abu Bakr al-Baghdadi, în Statul Islamic.
Nucleul dur al grupării lui Zarqawi era format din aşa-numiţii „luptători străini”, veniţi din alte ţări musulmane pentru a purta jihadul în Irak. Un procent semnificativ dintre aceştia provenea din Libia, potrivit documentelor analizate de Centrul pentru Combaterea Terorismului de la West Point, academia militară a Statelor Unite.
Libienii erau, ca pondere în cadrul grupării, situati pe locul doi, după saudiți, însă se aflau pe primul loc raportat la populația țării lor, mult mai mică decât cea a Arabiei Saudite. Cei mai mulți luptători libieni proveneau din Derna şi Benghazi, oraşe care, după 2011, au ajuns sub controlul total sau parțial al unor grupări jihadiste, inclusiv Statul Islamic.
Înainte de Irak, jihadişti libieni participaseră la războiul antisovietic din Afganistan, în anii 80, făcând parte din corpul aşa-numiților „arabi afgani”. Mulți dintre aceşti arabi afgani au fost implicati, în anii 90, în campanii teroriste împotriva guvernelor tărilor de origine şi a Occidentului şi s-au alăturat unor grupări locale sau internaționale, ca rețeaua al-Qaeda.
După 2011, jihadişti libieni s-au alăturat şi Statului Islamic în Siria şi în Irak.
În Libia, spațiul de manevră al jihadiştilor a fost unul limitat în perioada lui Gaddafi, care a reuşit să controleze țara cu o mână de fier. Extremiştii s-au alăturat, însă, de la bun început revoltei împotriva fostului dictator; n-a fost nicio surpriză, pentru cei care urmăriseră Irakul în anii anteriori, că primul loc în care au apărut în forță a fost Benghazi.
Cea mai puternică grupare jihadistă de acolo a fost Ansar al-Sharia, care, pe 11-12 septembrie 2012, a atacat Consulatul american şi o clădire ocupată de CIA, ucigând patru americani, inclusiv pe ambasadorul Statelor Unite în Libia. Ansar al-Sharia a intrat în conflict, în 2014, cu forțele lui Khalifa Haftar şi-a recunoscut înfrângerea trei ani mai târzit în 2017, când s-a autodesființat.
O parte dintre membrii Ansar al-Sharia s-au alăturat Statului Islamic. La fel ca şi AQI, Statul Islamic atrăsese deja un număr considerabil de jihadişti libieni pe fronturile din Siria şi Irak. Instabilitatea din Libia a permis însă şi formarea unei francize ISIS în acea țară, cu recruți locali, dar şi luptători care se întorseseră din
aşa-numitul califat.
În 2014, era proclamat un „emirat” libian afiliat Statului Islamic, în Derna, oraşul din Orientul Mijlociu, care, raportat la populatie, dăduse cel mai mare număr de recruti pentru al-Qaeda din Irak. În perioada următoare, Statul Islamic şi-a extins prezența de-a lungul litoralului libian şi a ocupat şi Sirte, unde Gaddafi se născuse şi fusese ucis. Au fost necesare două bătălii pentru ca Sirte să fie eliberat, spre sfârşitul lui 2016, însă operaţiunile împotriva Statului Islamic aveau să continue, deseori cu sprijin internaţional, în special cel al Statelor Unite.

Cele mai mari rezerve de petrol din Africa şi miza Mediteranei

Libia este statul african cu cele mai mari rezerve de ţiţei şi unul dintre membrii OPEC; Expoturile sale au ca principală destinaţie Europa. Situaţia instabilă din Libia a afectat în repetate rânduri, în ultimii ani, exporturile de petrol ale ţării, mai ales că diferite grupări au căutat să obţină o parte din profituri prin capturarea unor obiective industriale şi câmpuri petrolifere, precum şi a conductelor prin care este exportat ţiţeiul.
Cel mai recent, acestea au fost vizate de comandantul estului, Khalifa Haftar, care era presat şi să aibă o carte de negocieri care au avut loc la Berlin. Acest lucru nu a impresionat prea tare celelalte state membre OPEC care au capacitatea de a acoperi lejer partea libiană, iar, pe deasupra, mai există şi un plus generat de producţia Statelor Unite.
Pentru Libia, însă, aceste exporturi sunt vitale, dat fiind că asigură un venit zilnic de peste 50 de milioane de dolari. in plus, tensiunile din zona Golfului, unde Iranul deja nu mai exportă, iar Irakul este marcat de ample mişcări de protest, ar putea duce la scăderi ale ofertei, moment in care importanţa Libiei ca exportator ar spori.
Dincolo de rezervele Libiei, marea miză o reprezintă zăcămintele de gaze naturale din Mediterana de Est, estimate la peste 2 100 de miliarde de metri cubi de gaze. Aproximativ o cincime se află în uriaşul câmp gazeifer Leviathan, a cărui exploatare a fost demarată de Israel la sfârşitul anului trecut.
Gazele de la Mediterana le-ar putea oferi europenilor o alternativă la gazele ruseşti şi există deja un acord privind construirea unei conducte de către Israel, Cipru şi Grecia. Turcia vrea acces la aceste resurse şi invocă, în principal, drepturile Ciprului de Nord, pe care 1-a invadat în 1974, dar care este nerecunoscut la nivel internaţional, ceea ce înseamnă că, din punct de vedere al comunitatii internationale, apele teritoriale si zonele de interes economic exclusiv revendicate de acesta aparțin Ciprului.
Ankara a semnat, anul trecut, un acord cu guvernul de la Tripoli, privind delimitarea graițelor maritime dintre cele două țări și zonele economice exclusive ale acestora, revendicând practic zone de interes pentru alte state din zonă, care, geografic, sunt situate intre Turcia și Libia.

Concluzie

Marea problemă a Libiei este că fracturile sale merg dincolo de cele câteva blocuri importante de acum – Haftar, Misrata, GNA, Tobruk etc. Fiecare dintre aceste blocuri reprezintă, de fapt, un adevărat mozaic, fiind compus din tot felul de grupuri şi grupuleţe. Există numeroase curente de gândire, de la un laicism pro-democratic, la islamism şi fundamentalism musulman, triburi care-şi urmăresc fiecare interesele, miliţii şi comandanţi locali. Există foarte multe arme şi tentaţia de a le folosi pentru a impune un punct de vedere sau altul.
Şi există şi factori şi actori externi care pun paie pe foc, asigurându-se că cei cu care lucrează în teren raman motivaţi şi bine înarmaţi. Iar toate acestea îngreunează eforturile celor care încearcă să scoată ţara din criză înainte ca aceasta să scape de sub control.

Distribuie:

Check Also

FC Petrolul Ploiești, nou asalt pe drumul speranțelor

Una din echipele de tradiție și prestigiu ale fotbalului romanesc, cea a “Lupilor Galbeni“ – …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *