vineri , 6 decembrie 2019
Home / Actualitate / Libia, marele eşec al Vestului
A Libyan rebel who is part of the forces against Libyan leader Moammar Gadhafi sits next to a pre-Gadhafi flag as he guards outside the refinery in Ras Lanuf, eastern Libya, Monday, March 7, 2011. (AP Photo/Kevin Frayer)

Libia, marele eşec al Vestului

Libia este pe muchia unui război civil, care ar putea revărsa spre Europa un nou val de circa un milion de refugiaţi, scriu marile publicaţii internaţionale, care identifică şi vinovaţii pentru această situaţie – generalul Khalifa Haftar, sprijinit de Rusia. La jumătatea lunii aprilie a.c., trebuia organizată o conferinţă naţională în Libia, sub egida ONU, care să încerce găsirea unei soluţii paşnice. Mai trebuiau organizate şi alegeri, în decembrie 2018, amânate pentru începutul anului 2019. Însă ambiţiile lui Haftar şi ale Rusiei lui Putin destabilizează din nou Libia. Acesta este mesajul dominant.

 

„Primăvara arabă”
şi rolul ei
Nimic despre fosta putere colonială Italia, nimic despre interesele majore ale Franţei lui Emmanuel Macron în Libia, nimic despre poziţia Marii Britanii, a SUA şi a aliaţilor lor din Emiratele Arabe Unite. Libia este prezentată doar ca un deşert bogat în petrol, pe care un general aventurier vrea să pună mâna, acţionând într-un vid strategic.
Nu, Libia nu este un dezastru provocat de un general iresponsabil. Este un mare eşec al Vestului şi al unei intervenţii NATO neurmate de măsuri de stabilizare. Este rezultatul unei lupte prin interpuşi între puteri europene – Franţa şi Italia. Iar Libia mai este şi exemplul ce demonstrează cât de utopică este Uniunea Europeană post-naţională, imaginată de preşedintele Franţei.
Libia demonstrează o bună parte din raţiunile aşa-zisei Primăveri arabe din 2011. Apariţia unui nou mare jucător – China – şi reafirmarea unei mari puteri – Rusia – au făcut atunci necesară o reaşezare a loialităţilor, astfel încât să nu fie grav afectate interesele economice şi strategice ale jucătorilor tradiţionali din bazinul mediteranean (Franţa, Italia, SUA, Marea Britanie). Revoltele din Libia şi Siria (adevăratele ţinte ale „primăverii arabe”) sunt rezultatul oprimării populaţiei, desigur, însă în primul rând sunt rezultatul unei strategii evidente a marilor puteri pentru controlul resurselor naturale, pe principiul „decât un stat centralizat cu interesele sale geostrategice, mai bine un emir sau un trib stăpân pe câte un puţ de petrol din deşert”. Rolul revoltelor din Tunisia a fost doar de a da scânteia, în timp ce revoluţia din Egipt pare să fi fost un accident colateral (dovadă fiind revenirea în forţă a armatei şi a fostei tabere Mubarak, prin lovitura de stat din 2014).
O ţară cu trei guverne
Revenind la luptele ce au reînceput în Libia, trebuie spus că această ţară nu a fost iniţial, terenul de manifestare a ambiţiilor ruse, ci a celor occidentale, ale Franţei şi Italiei cu precădere. Regimul Gaddafi a căzut sub atacurile miliţiilor rivale, sprijinite de loviturile aeriene ale NATO, prima atacând aviaţia franceză, sub coordonarea unui centru de comandă din Italia. Preşedintele de atunci al Franţei, Nicolas Sarkozy, fusese primul lider occidental care l-a primit în vizită pe Gaddafi, în 2007, după decenii de izolare. Ulterior, aveau să apară dezvăluiri despre cum acelaşi Sarkozy a primit finanţare ilegală din partea Libiei lui Gaddafi, pentru campania prezidenţială. Şi tot Nicolas Sarkozy a fost primul care a lovit militar regimul din Libia.
Ce a urmat în Libia post-Gaddafi este retragerea mâinii occidentale protectoare de pe miliţiile anti-Gaddafi şi scufundarea în haos a unei ţări locuite de sute de triburi, cu enclave stăpânite de Statul Islamic, de miliţii islamiste rivale, de foştii militari ai regimului Gaddafi. Nu, Libia nu este aproape de un război civil. Libia se află într-un război civil continuu începând de la răsturnarea fostului regim şi asasinarea generalului Muammar Gaddafi, în octombrie 2011. Începând din 2014, de la primele alegeri, Libia a fost condusă de două sau chiar de trei guverne rivale. S-a ajuns în situaţia în care guvernul recunoscut internaţional să se întrunească pe un vas plutind în largul coastelor libiene, pentru a reduce riscul atentatelor.
Dispută între membri ai NATO şi UE
Dar ce se poate spune despre Franţa, Italia şi SUA? Sunt aceste state interesate doar de starea „democraţiei” din Libia? Preşedintele Emmanuel Macron s-a întâlnit în 2017, cu generalul Haftar, cel acuzat că ar fi omul Rusiei. A avut grijă să nu invite la întâlnire reprezentanţi ai guvernului rival de la Roma. Compania franceză Total are mari afaceri în Libia, în zona controlată de Haftar. Susţinerea Franţei este evidentă. „Avem un interes comun. Franţa vrea să distrugă grupurile teroriste din ţările vecine, din Ciad, Mali şi Niger”, a spus un purtător de cuvânt al armatei lui Haftar. „Operaţiunea franceză din Sahel costă foarte mult. Singurul mod de a-i pune capăt este stabilizarea Libiei. De aceea, guvernul Franţei l-a ales pe Haftar”, spune purtătorul de cuvânt Ahmed Al-Mesmari.
Şi nu doar Franţa îl susţine pe „pro-rusul”Haftar. Este susţinut de Egipt şi Emiratele Arabe Unite, care i-au oferit şi sprijin aerian. SUA au preferat să lase altor puteri prim-planul, semnalând uneori că sprijină armata lui Haftar, pentru că luptă împotriva Statului Islamic, iar alteori condamnând acţiunile generalului libian, pentru că ar duce la un nou război civil.
Există şi o tabără anti-Haftar. Ester condusă de Italia, fosta putere colonială, care beneficiază de sprijin discret din partea Marii Britanii şi a SUA.
În fapt, războiul din Libia este acum o confruntare prin intermediari între două ţări UE şi NATO – Italia şi Franţa, fiecare mânată de interese economice (petroliere). În plus, Italia a văzut cum rivalul Haftar a ocupat regiunea petrolieră în care operează compania Eni şi se teme şi de un posibil val de imigranţi generat de acţiunile militare ale lui Haftar, circa 800.000 de oameni, potrivit presei din Peninsulă. Preşedintele Macron a susţinut organizarea unor alegeri în Libia pe fondul ofensivei lui Haftar, alegeri care ar fi favorizat tabăra susţinută de Paris. Iniţiativa lui Macron a fost contrată de Italia şi Marea Britanie, la summitul din mai 2018, de la Paris. Imediat, tabăra Italiei a fost acuzată că este de partea miliţiilor islamiste şi a organizaţiei Fraţii Musulmani.
Cum ar arăta UE fără Marea Britanie
Războiul prin interpuşi din Libia spune multe despre UE, despre ambiţiile post-Brexit ale preşedintelui Franţei şi despre falia care se cască între SUA şi Europa. Preşedintele Macron doreşte să creeze o armată europeană, după plecarea Marii Britanii din UE. Care va fi rostul acestei armate dominate de Franţa şi la care vor trebui să contribuie membrii UE, inclusiv cei din Europa de Est? O arată cazul Libiei. Noua structură va fi cea care va suporta costurile intervenţiilor franceze în Africa, din Libia, până în Mali şi Niger.
Apoi, cazul Libiei arată limpede care ar fi politica de securitate şi apărare a unei Europe din care Marea Britanie nu ar mai face parte şi în care SUA nu s-ar mai implica. Franţa, Italia, Spania s-ar concentra asupra bazinului mediteranean, în dispute istorice, în timp ce Rusia ar fi trecută cu vederea, ba chiar curtată pentru susţinerea unei tabere sau a alteia.
Pe termen scurt, situaţia din Libia îngrijorează din punct de vedere al migraţiei. Un nou val de imigranţi ar fi respins de Italia, mai cu seamă cât va fi condusă de guvernul antimigraţie de acum. Vor fi deschise imediat noi rute – prin Spania şi prin Balcani. Si, sub conducerea franco-germană de la Bruxelles, se pot stabili noi cote de imigranţi şi noi măsuri de interzicere a accesului la fondurile UE pentru statele care refuză aceste cote, pe modelul deja brevetat în cazul ”valorilor europene”  şi al statului de drept.

Check Also

Dezastru total la Clubul Sportiv Petrolul Ploiești

Luni, o echipă a Ministerului Tineretului și Sportului a verificat condițiile în care se antrenează …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *