”Nimic nu face o femeie mai frumoasă, decât convingerea că e frumoasă.” (Sophia Loren)
De ce îmi place luna martie, în mod deosebit?
În primul rând pentru că începe ușor ușor să îmbrace primăvara în haine colorate, apoi pentru că e luna de care suntem ”de vină”, noi femeile.
Bineînțeles, nu doar pentru falimentul bărbaților din viața noastră, ci pentru entuziasmul cu care primim toată atenția și iubirea celor din jur, pentru că simțim nevoia de a străluci din când în când, exact ca soarele în sistemul solar.
Se spune și mai ales presupune, că femeia trebuie să fie frumoasă, diafană, lumină, energie bună, viață.
Corect. Și un fluture este frumos, dar nu întotdeauna ne ducem cu gândul la transformările prin care a trebuit să treacă pentru a atinge această frumusețe.
Nu există nimic mai puternic și mai frumos decât o femeie care s-a reconstruit, care a renăscut ca Pasărea Phoenix din propria-i cenușă. Să nu uităm că cenușa înseamnă foc. Ceva sau cineva a ars mai întâi, a ajuns la capătul puterilor sau a durerilor, la un moment dat.
Când nu mai pot….mă odihnesc!
Asta susține și promovează femeia Cristina de acum.
Mama, soția, fiica, prietena, angajata Cristina de acum câțiva ani, ar fi strigat în gura mare : ”Când nu mai pot, mai pot puțin.”
Ce s-a întâmplat?
Mi-am pus mai întăi mie masca de oxigen, apoi celorlalți. Nu invers, cum făceam altă dată.
Știți vorba aceea cu care defilăm ori de câte ori nu ne convine ceva sau când cineva ne atrage atenția sau ne critică, fie și constructiv: ”Alta mama nu mai face!”
Logic.
Mamele noastre ne-au născut și ne-au crescut cum au știut și putut, în funcție de contextul și povestea de fundal a fiecăreia.
Dar noi? Noi chiar nu putem să facem…alta?!
Ba daa! Dar mai întâi trebuie să ne răspundem sincer la câteva întrebări.
Suntem pregătite să renunțăm la ce ne-a virusat până la un punct?
Suntem pregătite să schimbăm macazul și să deviem ruta prestabilită, pe care circulă o garnitură de tren, plină cu credințe limitative despre femei și rolul lor în societate și în familie?
De ce trebuie ca femeile să se potrivească lumii în care trăiesc?
Femeia naște Lumea. Nu invers.
Ce sau cine sunt femeile de fapt, dincolo de toate rolurile prin care poate trec zilnic, dar uită la fel de repede în goana după o perfecțiune care nu există?
Exact asta uită. CINE SUNT!
Cine sunt ele în relație cu propria persoană și în relație cu ceilalți, pierzându-se în detaliile din viața oricui, mai puțin a lor, simțind că timpul le scapă printre degete, fară să se bucure cu adevărat de tot ce au realizat, pe niciun plan, fie el personal sau profesional.
Cred că în spatele femeilor frustrate sau furioase, nu stau neapărat niște bărbați care nu știu cu ce au greșit, ci tot niște femei care au uitat că nu există limite pentru a-și îndeplini propriile visuri.
Se mai aude în târg că o femeie trebuie să fie musai frumoasă ca să fie feminină sau ”ca să reușească în viață.”
Coco Chanel spunea că: ”Frumusețea începe atunci când te hotărăști să fii tu însăți și poți fi minunată la 30 de ani, fermecătoare la 40 și irezistibilă pentru tot restul vieții.”
Feminitatea se cultivă, se educă, se dezvoltă, la fel cum se poate și pierde.
Cum și când?
• Prin inversarea rolurilor cu bărbatul, devenind cu voie sau fară voie, castratoarele mintale și emoționale ale partenerului.
• Prin nevoia constantă de reasigurare. ”Mă mai iubești? Mă mai iubești?” Da! Te iubește! Dacă se schimbă ceva, simți sau te anunță. E mai important să te iubești mai întăi pe tine și să-i spui lui că-l iubești, dacă simți nevoia asta.
• Când nu mai știe să primească un compliment, fiind veșnic nemulțumită sau suspicioasă, că sigur vrea ceva de la ea bărbatul ei, dacă se poartă mai frumos decât de obicei.
• Prin scenarită cronică, atunci când presupunem că partenerul știe ce ne dorim. Bărbatul, de cele mai multe ori știe doar dacă aude, dacă-i spui cu subiect și predicat, dar nu cu vocea unui suporter din galeria Petrolului, ci cu vocea pilotului de avion care asigură pasagerii că vor ajunge la destinație.
• Când o femeie renunță la valorile ei, de teama de a nu fi pe placul bărbatului iubit, adoptând o atitudine de inferioritate nejustificată.
• Prin cosmetizarea excesivă a imaginii relației, a cuplului, pentru a fi văzută bine din exterior, fară a lua în calcul consumul de energie.
• Când pune la îndoială propria valoare și importanță în relație.
O femeie adevărată nu are nevoie e un bărbat pentru a evolua sau pentru a fi fericită, dar poate simți nevoia de energia lui masculină, pentru completare, pentru siguranță, pentru echilibru.
Femeia nu dă doar viață și atât. Ea este un leader, un mentor, pentru copiii ei și nu numai.
Dacă întreb femeile pe ce loc se vizualizează ele pe podimul vieții lor, 8 din zece cu siguranță nu se văd pe locul 1, pentru că acela e întotdeauna ocupat de copii sau chiar de partener.
Hai să facem un exercițiu de imaginație.
Dacă o femeie se urcă pe locul 1 pe podium, oare nu vede mai bine în jos, nu are o imagine de ansamblu mai clară asupra nevoilor și dorițelor celor din stânga și din dreapta ?
Eu așa cred.
Dacă aruncăm o piatră într-un lac liniștit, undele create, se propagă mai departe, dar dacă o aruncăm într-un râu agitat de munte, nu se schimbă nimic. Râul rămâne doar agitat… și atât.
Dincolo de limitările și restricțiile impuse de-a lungul istoriei, femeia a fost și va rămâne un simbol al vieții, al renașterii și al frumosului, exact ca primăvara.
Apropo de simboluri.
Știți că simbolul pentru planeta și zeița Venus sau Afrodita, este chiar semnul folosit, de asemenea în biologie, pentru sexul feminin?
Este o reprezentare stilizată a oglinzii din mâna zeiței, un cerc cu o cruce echilaterală mică în jos.
Iar în alchimia antică era simbolul pentru cupru, fiind alcătuit
dintr-un cerc – reprezentarea spiritului- deasupra unei cruci – reprezentarea materiei.
Fiind întrebat ,”Cum ar fi bărbații fără femei?! ”, Mark Twain a răspuns: ”În primul rând fericiți! Apoi puțini, puțini, din ce în ce mai puțini!”
Dincolo de tot și toate, femeia perfectă nu există.
Hai să nu o mai căutăm, nici voi bărbații, nici noi femeile, ci doar să o iubim.
Și nu spun asta cocoțată fiind pe vreo căpiță de feminism sau de sub o umbrelă de lesbiană sub acoperire, cum mi s-a sugerat mai nou, ci din oglinda unei femei care a început să se iubească cu adevărat abia după 40 de ani.
Când viața devine prea multă, nu mai avem TIMP.
La mulți ani!
Vă îmbrățișez cu sufletul!
Psih. Cristina-Irina Budurin