vineri , 17 ianuarie 2020
Home / Inedit / Femeia în Occidentul Medieval(II)

Femeia în Occidentul Medieval(II)

Femeia, iubirea şi sexualitatea
De la începutul secolului al XII.-lea, în Europa Apuseană avea să se manifeste tot mai pregnant un aşa-numit curent „antimatrimonial”, care plasa iubirea în afara căsătoriei. Atât în mediile aristocratice, cât şi în cele universitare, căsătoria a devenit obiectul unei totale discreditări. Fenomenul îl găsim cât se poate de clar exprimat la Heloise, într-o scrisoare către iubitul ei, Abelard: „N-ai putea să te ocupi cu aceeaşi grijă şi de o soţie şi de filozofie. Cum să împarţi cursurile şcolare cu slujnicele, bibliotecile cu leagănele, cărţile cu fuioarele, pana de scris cu fusul? Cel care trebuie să se adâncească în meditaţii teologice sau filosofice, poate el să suporte ţipetele pruncilor, cântecele de leagăn ale doicilor şi toată mulţimea zgomotoasă a unei servitorimi masculine şi feminine? Cum să poţi tolera murdăria pe care neîncetat o fac copilaşii? Da, toate acestea le pot îndura cei bogaţi care dispun de un palat sau o casă suficient de mare care să le permită să se izoleze, a căror opulenţă nu se resimte de pe urma cheltuielilor şi care nu sunt zilnic torturaţi de grijile materiale…”
De la apariţia Creştinismului şi până la reforma clunisiană, Biserica a acceptat sexualitatea numai în cadrul căsătoriei şi numai ca modalitate de procreare. Apostolii şi Părinţii Bisericii au considerat sexul în afara căsătoriei un adevărat păcat. Sfântul Augustin (354-430), de pildă, susţinea că procreerea de urmaşi reprezenta utilitatea naturală a căsătoriei. În schimb, Grigore cel Mare, primul papă medieval (590-604), propovăduia că sexualitatea conjugală se putea transforma uşor, prin lăsarea partenerilor în voia poftelor arzătoare, în desfrâu, aşadar în păcat.
În perioada merovingiană şi mai apoi în cea carolingiană, Biserica a luptat împotriva „legăturilor incestuoase”, condamnate oficial prin capitularul lui Carol cel Mare din anul 802 şi prin decretul lui Ludovic cel Pios, din 814.
Începând cu secolul al X-lea, Biserica a impus noi norme tinerilor care urmau să se căsătorească. Potrivit acestora, ei erau nevoiţi să se supună, înainte de nuntă, unui ritual de purificare. Abstinenţa sexuală le era impusă cu câteva zile înainte de împărtăşanie. De la trei şi până la 30 de zile, după oficierea căsătoriei, relaţiile sexuale erau interzise. Adeseori însă, regulile erau încălcate!
În perioada secolelor XIII-XIV, autorităţile eclesiastice şi cele laice au căutat să controleze întrucâtva sexualitatea nobilimii şi cea a poporului de rând. În consiliul al IV-lea de la Lateran, din anul 1251, călugărul Jacques de Virtry (1160/1170 – 1241) a proclamat luxura (desfrânarea, plăcerea carnală, concupiscenţa) drept al patrulea păcat capital. În anul 1254, regele Franţei, Ludovic al IX-lea (1226-1270), a dispus printr-o ordonanţă desfiinţarea „caselor de toleranţă” din mahalaua Curtea Miracolelor.
Corti d’amore
După anul 1100, Curţile marilor seniori au devenit adevărate medii de exprimare a unor mentalităţi şi comportamente noi, a unei ideologii noi, feudale. Strânşi la curtea seniorului, tinerii vasali aşteptau, în orice moment, atenţia doamnei, soţia seniorului, singura femeie care-şi face loc într-o societate misogină. Câştigând atenţia şi iubirea doamnei, un tânăr vasal căuta să se ridice pe sine în ochii celorlalţi.
Prin intermediul acelor „curţi ale iubirii” (cours d’amour, corti d’amore), avea să ia naştere iubirea curtenească (amour courtois) şi cavalerismul, atât de mult proslăvit de cântăreţii itineraţi (jongleuri, vaganţi, galiarzi, spielmani şi menestrali) şi cei de curte (trubaduri, truveri şi minnesangeri)
„Atâta-mi place amorul care doare / Că şi-a făcut la mine-n piept cămară; Alt gând să-nceapă acolo nu mai poate, / Nici nu-mi dă altu-atâta desfătare; şi-s viu, deşi mâhniri mă înjunghiară, / că-mi face-amorul caznă mai uşoară; îmi tot promite o mare bucurie, / vis dulce, care întârzie să vie” (Folquet de Marseille).
În tratatul Despre iubire, Andreas Capellanus (1150-1220) le prezenta ca pe adevărate instanţe amoroase, unde doamnele judecător reglementau, prin sentinţele date, legăturile amoroase dintre curteni. Relaţiile dintre bărbaţi şi femei au fost reconsiderate şi dezvoltate prin intermediul artei conversaţiei. Curtoazia (la courtoisie) a fost un joc social, un joc al iubirii, care trebuia să atenueze tensiunile existente în rândul nobilimii feudale. Istoricul francez George Duby a lansat, cu ceva timp în urmă, o interesantă teorie, conform căreia putem interpreta curtoazia drept un adevărat mijloc de educaţie a tinerilor cavaleri, menit a-i pregăti pentru viaţă.

Royal 6.E.vi, f. 375 detail

Check Also

Un altfel de „Olandez zburător” (III)

Ca urmare a informărilor prezentate Ministerului Afacerilor Externe privind asemenea derapaje, ambasadorul Olandei Coen Stork …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *