joi , 21 noiembrie 2019
Home / Inedit / Femeia în Occidentul Medieval(I)

Femeia în Occidentul Medieval(I)

La romani, în perioada Antichităţii târzii, femeia a avut doar un rol în casă, în vreme ce, la barbarii germanici, ea nu a fost altceva decât un „obiect de preţ”. Creştinismul şi, implicit, Biserica creştină aveau să modifice, într-o oarecare măsură, condiţia femeii. Totuşi, Sf. Apostol Pavel, iar, mai apoi, Părinţii Bisericii (Ambrosius, Augustinus, Ieronimus)au relevat poziţia sa de inferioritate în raport cu bărbatul: „bărbatul este capul femeii” (1 Corinteni 11:3): „nevestelor fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului, căci bărbatul este capul nevestei, după cum Hristos este capul Bisericii”.

În anul de graţie 585, pe timpul domniei regelui Burgundiei, Gontram (561-592), s-a organizat un important conciliu bisericesc, la Mâcon (în Burgundia, astăzi în Franţa). Acolo, un călugăr misogin a provocat dispute aprige, susţinând că femeia „nu este creatură umană”. Cum susţinătorii sexului frumos erau mult mai numeroşi, conciliul a proclamat faptul că urmaşa Evei „este o creatură umană”, însă inferioară bărbatului. La începutul secolului al X-lea, aşa-numita „reformă clunisiană” (menită să purifice Biserica de influenţele laice şi să revitalizeze concepţia monahismului în creştinătatea apuseană) avea să îi recunoască sexului slab doar un simplu statut biologic, nu însă şi unul social.

Un sac de gunoi
În perioada secolelor al IX-lea şi al X-lea, fiecare şef de familie (pater familias) avea obligaţia de a supraveghea, de a pedepsi şi chiar de a ucide, în cazul unui comportament neadecvat, atât propria soţie, cât şi pe surori sau fiice, dar şi pe orfanele fraţilor, verilor sau vasalilor săi. În funcţie de originea socială, femeia deţinea sau nu un statut „privilegiat”. În mediile aristocratice, de pildă, ea era stăpâna casei, mai mare peste toţi servitorii seniorului; purta la cingătoare cheile cuferelor şi pivniţelor donjonului. În mediile sociale umile, femeia era în permanenţă însoţitoarea bărbatului, ea participând la muncile agricole, atât în gospodăria proprie cât şi în gospodăriile altora; femeile secerau, strângeau recolta sau fânul, mânau animalele.
După anul 1100, în mediile aristocratice din sud-vestul Franţei femeia a reuşit să se emancipeze în raport cu bărbatul dobândind un statut privilegiat. A fost vorba însă de însoţitoarea seniorului, singura care a reuşit să-şi facă loc într-o societate clar misogină. Femeile din înalta societate au început să joace un rol social şi, uneori chiar şi unul politic. Unele geste sau cronici medievale pomenesc câte o femeie nobilă, care, în lipsa soţului, plecat într-o cavalcadă războinică sau la o simplă vânătoare, organiza apărarea donjonului sau a castelului, mobilizând garnizoana să ţină piept asediatorilor.
În secolul XI-XII, multe dintre urmaşele Evei din păturile înstărite ale societăţii au început să fie atrase de artele frumoase. Amintim doar cele mai celebre exemple, precum Hildergard von Bingen (1098-1179), Eloise (1098-1164), contesa Beatriz de Die (după 1140-1175) sau Marie de France (1160-1210) sau 1215), prima femeie scriitor de expresie franceză cunoscută.
Începând cu secolul al XII-lea, le vedem şi pe femeile din mediile burgheze implicându-se tot mai mult şi în activităţile economice şi comerciale, deţinând cârciumi, hanuri, prăvălii sau mici ateliere.
Cu toate acestea, mulţi clerici medievali au continuat să aibă o atitudine misogină şi chiar defăimătoare la adresa lor. Cronicarul şi călugărul benedictin Orderic Italis (1075-1142), de pildă, considera femeia o fiinţă dominată de emotivitate şi de simţuri, fire violentă, care îi ademeneşte şi îi corupe pe bărbaţi cu plăcerile cărnii, iar pentru Bernard de Clairvaux (1090-1153), pur şi simplu, femeia reprezenta – „un sac de gunoi”.

Femeia şi „strategiile”
matrimoniale
În secolul al V-lea, galo-romanii practicau concubinajul cu sclave, în vreme ce la franci erau prezentate, deopotrivă, concubinajul şi căsătoria succesivă cu mai multe femei. În epoca merovingiană, concubinajul şi poligamia au fost frecvent întâlnite. De pildă, regele franc de la Soissonsm Clothar I (511-561) iniţial s-a căsătorit cu Guntheue (495 – circa 532) văduva fratelui său Clodomer, undeva în jurul anului 524, apoi cu Radegonde şi mai târziu, cu Ingunde, fiica regelui Baderic din Turingia. Cea din urmă i-a dăruit lui Clothar I cinci băieţi şi o fată. La un moment dat, Ingunde i-ar fi cerut soţului să îi găsească şi Aregondei, sora sa, un soţ, însă regele a găsit de cuviinţă s-o păstreze drept concubină. După moartea Ingundei, Aregonda a devenit a patra soţie a lui Clothar I. Ultima soţie a regelui Clothar I, a cincea la număr, a fost Chunsinna. Conform unuia dintre cei mai cunoscuţi istorici ai perioadei, germanul Eugen Ewing, legăturile matrimoniale ale lui Clothar au fost şi mai complicate. Ingunde a fost repudiată de două ori, prima dată în 524, când regele şi-a unit destinul cu Guntheuc. După ce relaţia cu aceasta din urmă s-a rupt, spre 530, Ingunde i-a revenit soţie, cei doi trăind împreună până în anul 537, când Clothar a divorţat de ea, pentru a se căsători cu Aregonda. Pentru a-l exonera pe rege de poligamie, Ewig a propus ca dată a unei noi alianţe matrimoniale, cu Radegonde, anul 540. Mai mult chiar, între anul 537 şi 540, Clothar ar mai fi repudiat o soaţă, pe Chunsinna, al cărui fiu s-a născut prin 540.
Un alt caz interesant a fost cel al regelui Neustriei, Chiperic I (561-584), care a poruncit sugrumarea celei de-a doua soţii legitime, Galeswinthe (540-568), pentru a se putea căsători cu Fredegonda (circa 545-597), concubina preferată.
În anul 594, sub influenţa Bisericii, regele Austrasiei şi al Burgundiei, Childebert al II-lea (575-595), a condamnat ferm, printr-un edict regal, aşa-numitele „legături nelegitime”. Cu toate acestea, concubinajul şi poligamia au continuat să fie practicate şi în epoca Pepinizilor şi în cea a Carolingienilor. Carol Martel, majordom al palatului din Austrasia (715-720), iar mai apoi şi al celui din Neustria (720-741), a fost fiul ilegitim al lui Pepin de Herstal (circa 635-714), născut în urma unei legături cu o concubină, pe nume Chalpaida (sau Alpaida).
Carol cel Mare, rege şi mai apoi împărat al francilor (771-814), a avut patru soţii legitime (Desiderata sau Ermengarda, fiica regelui din Lombardia, Hildegard de Suabia; Fastrada şi Iutgard de Alemania) şi cel puţin şase concubine (Himiltrude, Gersuinda, Madelgard, Amal-trude, Regina şi Ethelinde).
Din toate aceste relaţii s-au născut 17 copii. Cu sprijinul Bisericii, Carol cel Mare a reuşit să-şi camufleze propria-i poligamie, dar, mai cu seamă, afecţiunea exagerată arătată fiicelor surorii, Gisla (mama lui Heruothland sau Roland, prefectul mărcii Bretone). Printr-un capitular dat în anul 802, Carol cel Mare a interzis „nelegiuirea incestului”! sau, altfel spus, căsătoria între veri. În anul 814, la cererea împăratului Ludovic cel Pios, un conciliu bisericesc, desfăşurat la Mainz, a pus incestul sub interdicţie.

Obiceiuri şi ritualuri
matrimoniale
În perioada secolului VI-VII, vârsta minimă la care se căsătoreau fetele era de 12 ani. Adeseori, însă, soţii aveau peste 30 de ani. În secolele următoare, VIII-IX, vârsta de măritiş a tinerelor începea să crească, spre 16-18 ani.
De cele mai multe ori, căsătoriile erau hotărâte de şeful familiei, bineînţeles fără consultarea mirilor. În anul 614, regele Clothar al II-lea (613-629) a interzis printr-un decret căsătoriile impuse copiilor de părinţi, dar ele n-au putut fi complet eliminate.
Reforma iniţiată de abaţia de la Cluny în prima jumătate a veacului al X-lea, avea să impună monogamia. Familia a devenit o structură de rudenie unilaterală (lignage),ea cuprinzându-l pe soţ-soţie, copii legitimi şi rudele soţului („agnaţii”). Endogamia sau căsătoria între veri a fost înlocuită cu exogamia, căsătoria tinerilor proveniţi din familii diferite.
Până în secolul al X-lea, căsătoria a reprezentat un eveniment privat, ea fiind oficiată în „camera nupţială” de şeful familiei, în prezenţa membrilor celor două familii din care proveneau mirii. Din secolul al XI-lea, reprezentantul Bisericii a fost cel care le dădea mirilor binecuvântarea (benedictio), în faţa uşii de intrare în sfântul locaş, el substituindu-se astfel lui pater familias. Mai târziu, în veacul al XII-lea, ritualul binecuvântării s-a mutat efectiv în biserică, în faţa altarului. Un sinod ţinut la Rouen, în anul 1012, a instituit obligativitatea binecuvântării mirilor în biserică. Tot în secolul al XI-lea a început să se pună tot mai mult accent pe consimţământul mirilor. Papa Urban al II-lea (1088-1099) îl critica aspru pe regele Aragonului şi Navarei, Pedro I (1094-1104), care intenţiona să-şi oblige nepoata să se căsătorească, împotriva propriei voinţe, cu unul dintre vasalii săi. La începutul secolului al XII-lea, filozoful şi teologul Hugo de Saint-Victor (1096-1141) considera căsătoria o uniune validă doar dacă mirii îşi dădeau efectiv consimţământul.
Va urma

Check Also

Adevărul despre Tezaurul României de la Moscova (II)

Documente, hărţi, cărţi rare. Nici un gram de aur Acest transport a însemnat prima restituire …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *