luni , 17 februarie 2020
Home / Tara de dincolo de tara / Externele de la Chișinău, între războiul de pe Nistru și veceuri europene

Externele de la Chișinău, între războiul de pe Nistru și veceuri europene

Aurel Ciocoi, ministrul afacerilor externe și integrării europene, a reușit, în doar două zile, între două declarații – una scandaloasă și alta de-a dreptul anostă – să demonstreze până la ce treaptă a urcat pe scara ierarhiei diplomatice. În prima a afirmat, aberant, că, „factologic, Armata Federației Ruse dislocată în Transnistria (armata a 14-a – N.M.) a interveni pentru a opri vărsările de sânge”. În a doua, făcută public într-un context de dezvinovățire a primei declarații, ministrul a „precizat” când am putea depune o cerere de aderare la UE:
„… atâta timp cât n-o să avem drumuri bune și veceuri publice curate, atâta timp nu poate fi vorba despre depunerea cererii de aderare la Uniunea Europeană”. Nu se prea cunoaște la ce veceuri merge ministrul Aurel Ciocoi, dar ambele declarații l-au dezavuat cu desăvârșire ce hram poartă și a cui slugă este.

Armata a 14-a a oprit vărsările de sânge în conflictul de la Nistru?
La aproape trei decenii de la izbucnirea conflagrației de la Nistru, în timp ce părțile formatului „5+2” se străduie să convingă opinia internațională că transpiră la căutarea unor formule de soluționare a diferendului transnistrean, dar de fapt se căznesc să mai netezească, oareșicum diplomatic, anumite asperități proprii cu Kremlinul, la Chișinău unii actori politici impun tot mai des o discuție sterilă: ce a fost de fapt pe cele două maluri – un conflict armat, un război civil sau un război în adevăratul sens al cuvântului? Dar mai ales care este, dincolo de statutul stipulat în documente, adevărata esență a trupelor rusești aflate pe teritoriul Republicii Moldova? Mai multe afirmații de cele mai dese ori sterile, dar mai ales politic populiste, sunt orientate tot mai agresiv spre a fi impuse ca agendă pentru o dispută pentru întreaga societate.
Anume în acest cadru pare să se înscrie și recenta declarație a ministrul afacerilor externe și integrării europene Aurel Ciocoi – că armata Federației Ruse ar fi oprit de fapt vărsările de sânge pe Nistru. E drept că aceasta este cea mai grobiană și insultătoare, diplomatic vorbind, afirmație. Pentru că anterior au mai fost declarații despre rolul pacificator al trupelor armate rusești, mai corect al contingentului redus de trupe ruse în Transnistria, dislocate în cazărmile fostei Armate a 14-a. O dispută aprinsă a generat calificarea războiului de la Nistru din 1992 ca un război civil de către precedentul ministru de externe, Nicu Popescu. Ce-i drept, ele au trezit animozități de o anvergură mult mai mică, mai ales că însuși protagonistul afirmației a revenit la scurt timp cu recalificări de rigoare (nu se știe însă dacă și convingerile sale în acest sens și le-a revizuit). Dar și mai înainte, încă în 2016, în plin elan electoral, chiar actualul președinte Igor Dodon a declarat într-un interviu pentru rețeaua TV „Russia Today” că războiul de pe Nistru a fost unul civil.
Ei bine, dacă acel conflict armat din 1992 de la Nistru a fost război civil sau război al unui stat asupra altuia se va mai discuta la Chișinău, în funcție de culoarea politică a guvernării sau partidelor aflate în competiții. Fiecare își va da dreptate sieși, în funcție de orientare, pro-europeană sau pro-rusă. Nici măcar dicționarele, explicativ sau de geopolitică, nu vin în această ordine de idei cu o distincție exhaustivă.
Așadar, război între două state, război civil sau conflict armat?
Toți acești trei termeni au fost în uz în disputele dintre experți, dar mai ales dintre actori politici de diferită orientare, de la Chișinău. Poate mai rar cel de „război civil”. Consultând DEX-ul, dar și „Dicționar de geopolitică” (autor Oleg Serebrean), lucrurile par ceva mai simple decât animozitățile, ușor fie spus, din cadrul acestei dispute de pe malul Bâcului. Război este explicat prin „conflict armat, de durată, între grupuri, clase sociale sau, mai ales, între state, pentru realizarea unor interese economice și politice” (DEX) sau „fenomen geopolitic, reprezentând forma extremă a luptei dintre state, religii, popoare, ideologii, grupuri sociale sau grupuri de interese” (Dicționar de geopolitică). Același DEX prezintă, ca și auxiliar, termenul de război civil = luptă armată dusă în scopul cuceririi puterii, supremației politice într-un stat. Separat, la noțiunea de „conflict”, tot ca și auxiliar C, armat = ciocnire între forțele armate ale unor state; război. Așa încât pare să ne ghideze spre „cum doriți, așa interpretați”.
Ei bine, acest conflict armat/război are două caracteristici distincte. Acțiunile de protest împotriva limbii și grafiei latine ale separatiștilor rusofoni și cozilor de topor din raioanele de pe malul stâng al Nistrului (mai pronunțate în Tiraspol, Râbnița și la Tighina, pe malul drept) au fost urmate de infracțiuni împotriva tricolorului (la Dubăsari) și au culminat cu acțiuni armate împotriva forțelor de ordine de la Chișinău din noiembrie-decembrie 1990, soldate cu primele jertfe omenești (3 morți și 40 de răniți la 2 noiembrie 1990 la podul spre Dubăsari, apoi, la 13 decembrie, 4 morți la Comisariatul MAI din Dubăsari). Cei care au atacat polițiștii moldoveni au fost înarmați și instruiți de conducerea Armatei a 14-a, dislocată la Tiraspol. Ostilitățile au degenerat într-un adevărat conflict armat/război pe 2 martie 1990, cu acțiuni armate ale detașamentelor de gardiști separatiști, de cazaci ucraineni și „voluntari” recrutați de bine cunoscutul deja Dmitrii Rogozin, cu bombardarea podului de la Dubăsari, ulterior aruncarea în aer a celui dintre Gura Bâcului și Bîcioc, cu atacuri de blindate (tot din efectivul Armatei a 14-a) asupra Tighinei. Apoi cu adevărate lupte armate între forțele MAI de la Chișinău și voluntarii moldoveni contra unor trupe paramilitare ale separatiștilor, cu un efectiv de circa 20.000 de oameni plus 6.500 de soldați ai armatei ruse. De fapt, forțe armate ale Tiraspolului, pe care au reușit să le formeze, să le asigure cu armament și cu cadre de ofițeri calificați ruși anume conducerea Armatei a 14-a.
Până aici i-am putea zice război civil, căci toate aceste acțiuni militare au avut loc între cetățeni ai aceluiași stat (inițial URSS, apoi după 27 august 1991 și până în 21 iulie 1992, când a fost încheiat Acordul de încetare a focului, Republica Moldova). Între două ideologii, sovietică și de eliberare națională, pentru supremația politică într-un stat. Dar ar fi să-i întrebăm cum să-i zicem pe cei care au luptat pentru independența și integritatea Republicii Moldova în tranșee și în comisariate asediate și mitraliate din toate părțile și care au pierdut circa 300 de tovarăși de luptă. Pe cele peste 25.000 de persoane strămutate intern în urma epurărilor etnice. Dar mai ales pe cei mânați cu sila în beciuri de cazaci, de față cu care au fost violate de aceștia fete tinere, inclusiv minore de 13-14 ani, apoi omorâte și duse în morgă la Tiraspol. Ca să aducă a doua zi televiziuni de la Moscova și să demonstreze lumii întregi la ce atrocități recurg chipurile polițiștii moldoveni…
Cine sunt adevărații inspiratori ai războiului de la Nistru
Chiar dacă cei mai mulți dintre ei nu cunosc numele lui Anatoli Lukianov, ultimul președinte al Sovietului Suprem al URSS și unul dintre principalii inspiratori ai războiului de pe Nistru, nu știu care a fost rolul concret al lui Ghenadi Iakovlev și Alexandr Lebedi, comandanți ai Armatei a 14-a în perioada conflictului armat, sau al lui Alexandr Ruțkoi, vicepreședinte al Federației Ruse în timpul conflictului, care a ordonat punerea pe poziții a sistemelor reactive de artilerie și bombardarea „trupelor lui Snegur” – toți au rămas cu convingerea că acest război a fost purtat împotriva Republicii Moldova de Moscova. Privit dintr-un unghi global (apropo, conflictul de pe Nistru încă nu a fost analizat la nivel global), acesta ar putea fi clasificat ca un război civil. Cum a fost și cel din anii 1918-1920 în spațiul fostului Imperiu țarist. Trecut însă prin sentimente naționale și mai ales suferințele celor care au luptat, a rudelor celor căzuți și a celor care au suferit sau au fost martorii atrocităților comise de cazacii și paramilitarii separatiștilor și militarii Armatei a 14-a, a fost un război purtat de Rusia împotriva Republicii Moldova. Poate chiar prima încercare, o ciornă a versiunii de război hibrid, purtat acum în Donbas, în versiune clasică și deja verificată în Transnistria.
Experți și comentatori politici mai aduc un argument în favoarea unui război declanșat de Federația Rusă împotriva Republicii Moldova: Acordul de încetare a focului a fost semnat de doi șefi de stat – președintele Federației Ruse, Boris Elțin, și președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur. Unii se întreabă dacă nu a fost o greșeală a lui Elțin când și-a pus semnătura. Supoziție spulberată de o făcătură crasă a Kremlinului. La deliberările de la Strasbourg privind dosarul lui Ilie Ilașcu, Chișinăul a venit cu o copie facsimil a Acordului Elțin – Snegur (Convenție cu privire la principiile reglementării pașnice a conflictului armat din zona nistreană a Republicii Moldova), iar Federația Rusă cu o copie falsificată, în care a apărut și semnătura lui Igor Smirnov. Astfel Moscova a încercat să se spele pe mâni, prezentând conflictul ca unul intern, local. Să ne mai așteptăm la o abordare corectă, onestă a Federației Ruse a eforturilor de reglementare a conflictului în formatul „5+2”? Format privit de Kremlin, așa, ca un for de îndelungate și sterile dezbateri.
O declarație de adevărat ciocoi
Ministrul de externe Aureliu Ciocoi nu a făcut decât să repete poziția oficială a Rusiei privind conflictul din Transnistria și să repete practic mot à mot cuvintele lui Serghei Lavrov la întrevederea din 11 septembrie la Moscova cu Nicu Popescu: „În ’92, militarii noștri au oprit vărsările de sânge”. Dar prin gura lui Ciocoi vorbește și Dodon, au calificat declarația mai mulți lideri politicii și de opinie, afirmând că ministrul de externe este o mărturie în plus a degrădării clasei politice, simbolul căreia a devenit președintele Igor Dodon cu ideea de federalizare a Republicii Moldova. Victor Catan, fost ministru de interne, unul dintre conducătorii rezistenței contra separatismului și acțiunilor armate ale separatiștilor, susține că președintele Igor Dodon, cerând la APCE recunoașterea internațională a neutralității militare a Chișinăului, este de fapt primul care a încălcat neutralitatea Republicii Moldova, promovând politica altui stat și
pronunțându-se întotdeauna că forțele armate ale Federației Ruse să se afle pe teritoriul republicii până la soluționarea definitivă a diferendului transnistrean. Generalul Catan este convins că pentru acest lucru, președintele, care este garantul suveranității, independenței, integrității teritoriale, trebuie să răspundă conform articolului 337 din Codul penal și condamnat pentru trădare de Patrie. Adică pentru „fapta săvârșită intenționat de un cetățean al Republicii Moldova în dauna suveranității, inviolabilității teritoriale sau a securității de stat și a capacității de apărare a Republicii Moldova, (…) precum și acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activității dușmănoase împotriva Republicii Moldova”. Pasibil de pedeapsa cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
Și nu un cetățean oarecare, ci chiar demnitarul de cel mai înalt rang în stat, președintele țării.
Membrii Asociației participanților la războiul de pe Nistru „Tiras-Tighina”, Asociația „Parlamentul-90” (deputații primului parlament democratic care au votat Declarația de Independență), veterani de război, lideri ai partidelor parlamentare de opoziție au condamnat declarațiile ofensatoare ale ministrului Aurel Ciocoi și au cerut demisia acestuia. Dec! președintele Dodon încearcă acum, prin aceeași minciună a slugii sale, să-l scoată basma curată. Chipurile ministrul s-ar fi referit la misiunea de pacificare, iar presa i-ar fi interpretat greșit unele declarații. Minciună cu care se disculpa și Ciocoi cu doar o zi înainte la Europa Liberă.
Cât despre a doua declarație privind momentul avansării cererii de aderare la Uniunea Europeană, ce mai rămâne de spus? Cu tot flirtul pe care Dodon încearcă să-l etaleze față de Occident despre plusurile pe care le-ar avea o Europă de la Lisabona la Vladivostok, misiunea lui este una deloc nobilă: de a deturna orientarea pro-europeană a Republicii Moldova spre cea euroasiatică a Moscovei. Iar ministrul Ciocoi nu face decât să-și confirme slugărnicia față de cel care a fătat un Guvern cu asemenea ciocoi.

Interviu_ES Aureliu Ciocoi, 17.02.2017_dantomozeiRO 3

 

Pagină coordonată de Nicolae MISAIL; www.ziarulploieştii.ro

Check Also

Hibrizii politici la Chișinău, clociți în același cuib

Aristotel a fost primul, precum se știe, care a descris omul ca fiind „un animal …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inline