fbpx
marți , 26 mai 2020
Home / Mozaic / Evreii ploieșteni (2)

Evreii ploieșteni (2)

Caravaggio (Michelangelo Merisi)  Avraam și sacrificiul lui Isaac

Istoria evreilor începe sub semnul sacrificiului în numele credinței (“credința avraamaică”). Ceea ce-i cere Dumnezeu lui Avraam, sacrificarea fiului dorit Isaac, crează o dilemă care și azi poate fi subiectul unei dispute în plan teologic, filozofic, psihologic și psihanalitic. Soren Kierkegaard în locul lui Avraam n-ar fi mers pe muntele Moira! (Vezi “Frică și cutremur” unde filozoful danez  se apleacă asupra acestei teme). Și nici eu ! Aș trasa un itinerar prin această lungă istorie (unde adevărul istoric se împletește cu cuvântul biblic) astfel:

  • -Patriarhii
  • -Judecătorii
  • -Regii
  • -Cele două regate
  • -Exilul babilonian
  • -Profeții
  • -Evreii sub greci
  • -Regatul Hașmonenilor
  • -Protectoratul roman
  • -Diaspora mondială

Este o structurare așa cum am înteles-o eu. Și abordarea va fi așișderea.

  1. Patriarhii.

Înainte cu mii de ani în ținuturile din vestul Asiei (spre Marea Mediterană) locuiau neamuri ce se trăgeau din fii lui Șem (unul dintre cei trei fii ai lui Noe). Originea lor ar fi din stepele Arabiei de unde au emigrat in spațiul dintre Tigru și Eufrat. Aici au luat ființă primele orașe stat (Ur, Uruk, Lagaș) și mai apoi marile imperii asiro-babiloniene. Din Mesopotamia aceștia au migrat către vest spre ținuturile  Siriei, Canaanului iar alții ajungând până în Egipt. O perioadă, fii lui Șem au domnit în Egipt sub numele de “hiocsim” (hicsoși) . Printre fii lui Șem au existat șî semiți nomazi care se ocupau cu creșterea turmelor de oi și cirezilor de vite. Dacă semiții sedentari sau amestecat cu alte popoare din zonă, cei nomazi și-au păstrat puritatea originii. Acestor semiți le aparține neamul ivrimilor (evreilor). Aceștia și-au avut originea în zona orașului Ur Kasdim, pe malurile râului Eufrat, de unde au migrat către nordul Mesopotamiei, iar de aici câtre Siria și Canaan (aici li s-a spus “ivrim” de la verbul “avor” – a trece, căci au venit de peste râul Eufrat).  Despre primul patriarh al evreilor, Avraam și relația lui cu Dumnezeu,  voi cita ceea ce spunea Mircea Eliade în “Istoria credințelor și ideilor religioase” :    “Fără a fi fost invocat în prealabil, Dumnezeu se relevă unei ființe umane și-i adresează o serie de cereri urmate de promisiuni miraculoase…. Dumnezeul tatălui este inițial, zeul strămoșului imediat pe care fiii îl recunosc. … Patrunzând în Canaan, patriarhii au fost confruntați cu cultul zeului “El”, și zeul “tatălui”   a sfârșit prin ai fi identificat”. Lui Avraam i-a urmat în mod firesc Ițhak (Isaac). Ițhac, bătrân și orb a fost păcălit de  fiul său Iacob (ajutat de mama sa Rebecca) să-l binecuvânteze pe acesta înaintea fratelui mai mare Esav.  Iacob a avut o fată și 12 fii (patriarhi la randul lor a celor 12 triburi de evrei). Cel mai iubit de tată a fost Iosif dar urât pentru aceasta de frații săi (ce frumos subiect a avut Thomas Mann pentru romanul “Iosif și frații săi”!) . Iosif, vândut de frații săi unor ismaeliți, ajunge în Egipt. Aici, prin calitățile sale, ajunge om de încredere al Faraonului, gestionând Egiptul într-o perioadă de răstriște. De mare profunzime spirituală  este reîntâlnirea cu frații săi precum și întregirea nemului evreiesc pe teritoriul Egiptului. Dacă suprapunem datele istoricilor peste datele biblice ajungem la concluzia că evreii i-ar fi urmat pe hicsoși (care erau și ei semiți). Hicsosii invadează Delta Nilului in perioada dinastiei a XIV egipteană, pe la 1720 Î.Ch.  și duc la separarea Egiptului în regatul memfit (capitala la Memfis) și cel teban (capitala la Teba). În regatul memfit au domnit dinastiile a XV-a și a XVI-a unde regii au fost hicsoși . Ei au introdus calul, carul de luptă și arcul cu săgeți ca tehnică de luptă.  Dinastia a XVII tebană va restabili dominația și asupra Egiptului de jos învingându-i pe hicsoși la 1567 Î.Ch.  Evreii, după egiptologul englez Flinders Petrie, ar fi intrat în Egipt pe la 1650 Î.Ch. și au plecat către anul 1220 Î.Ch. (în perioada hicsoșilor cu siguranță au fost protejați de aceștia). Istoricul F. Petrie a ținut cont și de cifra dată de Biblie privind șederea evreilor în Egipt, aceea de  430 de ani. Și ajungem la Exod. Biblia spune că Moise, care făcea parte din neamul leviților, urma să fie înecat în Nil ca toți copiii de sex barbătesc ai evreilor, din porunca faraonului. Pus de mama sa într-o ladiță împletită din papură în stufărișul Nilului, este găsit de una din fiicele faraonului. Povestea biblică privind ieșirea din Egipt o știm. Ce spun alte surse! Preotul Manethon, un istoric egiptean care în secolul III Î.Ch. a scris “Istoria Egiptului”,  citat și de Flaviu Josephus (sec I D.Ch., istoric  de origine evreiască), spune ca exodul s-ar fi datorat dorinței egiptenilor de a se feri de o ciuma izbucnita în rândul evreilor care trăiau în sclavie în condiții mizerabile. Moise ar fi fost un preot egiptean, care, ca misionar la evreii “leproși”, le-a prescris reguli de igienă asemănătoare celor practicate de preoțimea egipteană. Scriitori greci și romani au preluat această explicație a Exodului, dar este bine să ne ferim de tendințele antisemite. Un vers din Biblie vine în sprijinul unei alte ipoteze care consideră exodul ca o consecință a unei greve: “ Și Regele egiptului le spuse: <<Moise, și tu, Aaron, de ce nu-i lăsați pe ai voștrii să lucreze? Duceți-vă acum la munca voastră>>”. Moise este mai degrabă un nume egiptean decât unul evreiesc, poate o formă prescurtată a lui Ahmose. Arheologul britanic John Garstang consideră că a descoperit în mormintele regale de la Ierihon dovada că Moise a fost salvat în anul 1527 Î.Ch. de către prințesa Hatșepsut (viitoare mare regină a Egiptului) care l-a crescut. Moise ar fi fugit când urcă pe tron Tutmosis al III-lea, dușman al protectoarei sale. Obiectele găsite la Ierihon confirmă ipoteza decăderii cetății în jurul anului 1400 Î.Ch. și plasează exodul în jurul anului 1447 Î.Ch. Este însă o ipoteză de lucru. Alții plasează iesirea din Egipt în perioada domniei faraonului “eretic” Amenofis al IV-lea ( cel care trece de la cultul politesit al zeului Ra-Amon la cultul monoteist al zeului Ra-Aton ). Amenofis al IV-lea (Akhenaton al IV-lea 1379-1362 Î.Ch.) a fost soțul frumoasei Nefertiti și tatăl lui Tutankamon (cel care va reconcilia regalitatea cu clerul și va trece din nou la cultul polieist). Monoteismul i-ar fi fost inspirat lui Moise de către acest faraon. Iesirea din Egipt, trecerea miraculoasă a Mării Roșii, înecarea oștilor egiptene sunt momente memorabile pe care Paștele evreiesc le- a  amintit evreilor în permanență, dându-le curaj și speranță pentru supraviețuire. “Tablele legii” pe care Moise le-a dat evreilor concentrează în formă definitivă monoteismul și normele lor de viață. După moartea lui Moise, conducător al evreilor este Ioșua Ben Nun, cel care, după șapte ani de lupte crâncene, reușește să-i așeze pe acestia în cea mai mare parte a țării Canaanului, pe care au numit-o Ereț Israel.

2.Judecătorii

Această perioada s-ar situa, după unii istorici, între 1200 si 1050 Î. Ch. Dintre cei mai cunoscuți judecători amintesc Devora, Ghideon, Iftah și Șimșon (Samson). Este o perioadă în care evreii își definesc identitatea. Fiind supuși influențelor popoarelor ce-i înconjurau (hitiți, amalekiți, ammoniți, moaviți, edomiți, filisteni, fenicieni, aramei, egipteni) au reușit să-și mențină obiceiurile și tradițiile care i-a definit și în mare parte credinței lor monotesiste. De remarcat că în această perioadă, triburile și-au organizat viața în mod autonom, fiecare șef de trib văzându-și de interesele sale. Din forța care a fost la intrarea în Canaan, poporul evreu s-a divizat în 12 entități slabe care încurajau atacurile popoarelor vecine. Dar în situații de primejdie, nu de puține ori, își alegeau un conducător căruia îi ziceau judecător. Această funcție, chiar dacă aveau succese, nu le conferea drepturi pe viață sau un termen fix de a ocupa această funcție. Faptele lor sunt spuse în Biblie, “Cartea Judecătorilor”. Devora ( în ebraică “albină”) a fost singura femeie care a condus poporul evreu în perioada judecătorilor. Nu s-a remarcat prin fapte de vitejie ci prin darul profeției pe care îl avea. Bătăliile câștigate sub conducerea lui Barak (numit comandant de oști de către Devora) și a Devorei a trezit în evrei conștiința națională realizând importanța unității tuturor triburilor. Ghideon este un alt mare conducător, care îi poartă spre victorie pe evrei . El refuză titlul de rege spunând “Dumnezeu va fi regele vostru”. Iftah relevă un aspect interesant în istoria lingvisticii. Pentru ai identifica pe cei din tribul eframiților, i-a pus să pronunțe cuvântul “spic” (șibolet) . Eframiții nu-l puteau pronunța pe “ș”, spunând “sibolet”. Samson și Dalila. Samson trădat de Dalila. Nu reiau povestea ci numai trimit la un tablou cu aceasta temă a lui Paul Rubens.

Va urma

Bogdan-Lucian Sălăjan

Distribuie:

Check Also

Ploieşteanul IOAN GRIGORESCU, „CĂLĂTORUL CU CINCI PICIOARE”

În peregrinările sale prin mahalalele Ploeștilor, Ioan Groșescu poposind în mahalaua, “văpsea galbenă”, Sf.Dumitru ne …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *