fbpx
marți , 26 mai 2020
Home / Inedit / Evreii ploieșteni (1)

Evreii ploieșteni (1)

Evreii ploieșteni (1)

Mahalaua m-a învățat taxonomie (știința legilor de clasificare). Cine al cui era, din ce branșă făcea parte, asociam etnia cu profesia ș.a.m.d.   Așa dădeam și porecle, nu numai camarazilor de joacă dar și celor mai mari, Chiva Cârna, Șchiopu frizeru’, cizmaru’ Frunză Bețivu’ . Și de cele mai multe ori o făceam după aparențe. Am avut un camarad de joacă (din neamul lui Buturugă cei care dețineau “La pomul verde” în perioada interbelică)  pe care cu toții îl strigam “Jidanu’” deși n-avea nicio legătură cu comunitatea evreiască, doar că avea părul roșu și pistrui pe față. Când mergeam la școală, prin clasa a treia sau a patra, am văzut pe stradă (este vorba de strada Italiană), un om înalt, cu mers legănat, cu pasul târșâind niște încălțări uriașe, care cu o voce gravă, guturală vorbea cu soția lui care mergea la  cinci, sase metri în spatele său (n-am ințeles niciodată dacă vorbea cu ea sau o certa). Erau Mauriciu și Sabina.  Prima dată m-am oprit și mă uitam curios. M-a trezit  vocea baritonală a lui Mauriciu “Ce te uiți bă !”. Atunci am fugit, dar apoi … cine zicea,  de câte ori îl vedea, măscări și făcea gesturi necuviincioase … Când a aflat maică-mea (era profesoară la aceeași școlă unde învățam  și eu, azi scoala  Sf. Vineri) m-a luat un pic la “îndreptat” caracterul. Atunci l-am auzit pe bunică-miu spunând printre dinți și cu privirea în ziar,“E cel mai prost jidan pe care l-am văzut”. Mai târziu am aflat că avusese un serviciu foarte interesant și necunoscut în rândul evreilor. Spăla ligheanele la un bordel. Scuzați-mă, m-a luat valul amintirilor dar si pornirile de mahala. Nu despre asta vreau să scriu.    În dorința de a afla cât mai multe despre mahalaua Piața Sârbească, am aflat că o perioadă de timp , străzii Coloniei I se spunea Predinger (azi Transilvaniei-nu știu de ce a fost botezată așa în cele din urmă), după filantropul Mendel Predinger, cel  care a ridicat fostul Spital de copii care i-a și purtat mult timp numele. Am căutat în Monografia lui M. Sevastos   la capitolul “Galeria oamenilor de seamă “ , n-am găsit vreun rând despre acest mare filantrop ploieștean (și nici despre un alt evreu de seamă deși Ploieștiul nu a dus lipsă). La capitolul “Igiena și sănătatea publică” , este enumerat spitalul de copii “Predinger” și atât. Dezinteres, necunoastere? Totuși, la capitolul “Cultele” M., Sevastos face un extenso vorbind si de alte realizări în Ploiești ale comunității evreiești decât sinagogile. Mai degrabă cred că a fost o teamă din partea lui Sevastos de legionari de a dezvolta contribuția evreilor in Ploiești (punct de vedere personal).  De aici am început să caut despre evreii din Ploiești. Înainte însă  de a povesti ce am aflat , am să dezvălui din scrierile ce  m-au influențat, cu bune și rele și  cum m-au marcat și m-au apropiat de această etnie. Am să încep cu  Nae Ionescu vs Iosif Hechter, diavolul și ucenicul său . Iosif Hechter nu este altul decât Mihail Sebastian, dramaturg, jurnalist, romancier. Prima întâlnire cu acest scriitor a fost prin romanele “Accidentul” și “Orașul cu salcâmi”. Eram adolescent si mi-au plăcut. Apoi piesele de teatru “Steaua fără nume” și “Jocul de-a vacanța”. Ceea ce m-a bulversat au fost impresiile, as spune contrare de la carte la carte, pe care mi le-a lăsat întâi “De doua mii de ani” cu prefața lui Nae Ionescu iar mai apoi “Cum am devenit huligan” și în cele din urmă “Jurnalul” lui Mihail Sebastian (publicat 1996). Nae Ionescu, fiind într-o comisie de bacalaureat la Brăila, l-a remarcat pe Mihail Sebastian și l-a invitat să scrie la ziarul său Cuvântul. Aici Mihail Sebastian îl va cunoaște pe Mircea Eliade de care-l va lega o strânsă prietenie. Își expune proiectul unei cărți despre evrei lui Nae Ionescu, căruia îi solicită o prefață (era prin 1928-1929). Nae Ionescu acceptă. Cartea este terminată prin 1933, în plin avânt al mișcării legionare în România și a antisemitismului în Europa. Nae Ionescu n-a dorit să mai scrie prefața acestei cărți însă la insistențele lui Mihai Sebastian o va face în cele din urmă. Și apare acea prefață uimitoare în care concluzia este că “Iuda trebuie să sufere”. După un moment de șoc, Mihail Sebastian publică în cele din urmă cartea în 1934, cu prefața lui Nae Ionescu, iar după un an de zile, în stilul lui Andre Gide, scrie “Cum am devenit huligan”.  Am perceput aceste lucrări ca un duel de înaltă ținută intelectuală, încercând să fac abstracție de mesajele extremiste, antisemite, blasfemitorii chiar. Îl căinam pe Mihail Sebastian. Și a veni momentul citirii Jurnalului în care am văzut o cu totul altă față a lui Iosif Hechter. Alături de mentorul său Nae Ionescu, Mihail Sebastian a început prin a fi, în anii 1927-33, antidemocrat, antieuropean, împotriva parlamentarismului, adept al dictaturii, susținător al Anschluss-ului, profascist și admirator declarat al lui Mussolini. Sunt multe de spus și nu doresc să fac o recenzie literară. Cert este că sfârșitul de secol XIX si prima jumătate a secolului XX a fost marcată de scrieri cu un puternic accent antisemit. Fără să intru în detalii îl amintesc pe Mihail Eminescu dar și pe A.D.Xenopol în această poziție. Substratul de cele mai multe ori era unul economic dar ulterior și unul politic prin ideea creării unui stat evreu pe teritoriul Europei. Sfârșitul Primului Război Mondial aduce și acea declarație a lordului Balfour prin care mișcarea sionistă urma să aibă finalitate prin crearea unui stat evreu în teritoriile sale biblice. Perioada interbelică si al doilea Război Mondial (eu aș spunea finalul Marelui Război din 1914-1919), a determinat o radicalizare a pozițiilor antisemite terminându-se cu Holocaustul. Dar și cu înființarea statului evreu. Citez din lucrarea “ De ce este România altfel “ a lui Lucian Boia :” Sunt destui români care nu vor să admită că exterminarea evreilor în anii celui de al Doilea Război Mondial ar avea ceva de a face cu România. Odată ce românii nu acceptă sa fie considerați și socotesc că de felul lor se poartă exemplar cu “ceilalți”. În realitate aplicată României problema Holocaustului pune în evidență contradictoriul comportament românesc greu de prins într-o formulă unificatoare. S-au spus despre români , inclusiv de câțiva autori străini de prestigiu, că în al Doilea Război Mondial ar fi fost la fel de virulent antisemiți sau ar veni imediat la rând după Germania nazistă.” Ceea ce spune istoricul Lucian Boia am luat-o ca pe o paradigmă și am încercat valabilitatea ei la nivelul Ploieștiului. Și sincer, cred că are dreptate.

Și totusi, nu pot să încep a povesti despre evreii ploieșteni (askenarzi și sefarzi) fără a face un scurt periplu istoric în civilizația și cultura iudaică chiar daca va apare în câteva articole și poate va deranja  istorici consacrați sau membri ai comunității evreiești (este un punct de vedere personal și emis conform principiului din Analele lui Tacitus, sine ira et studio ). Si pentru asta i-am luat martori pe Will Durant, Ovidiu Drâmba, Britanica, Manuscrisele de la Marea Moartă (Ed. Herald 2005) și nu în cele din urmă, Biblia (versiunea diotorsită de Bartolomeu Anania).

 

O primă temă . Denumirea poporului evreu și a statului evreu.

Prin secolul XX înainte de Christos, a fost o mare migrație a popoarelor semite, din partea nord-vestică a Mesopotamiei (poate chiar statul Ur sau  de la poalele munților Elam), sub conducerea legendarului Abraham (Avraam în ebraică), către ținutul Siriei de azi. Motivul migrației , căutarea de pășuni pentru turmele de oi și cirezile de vite. În scrierile egiptene  și asiro – babiloniene, ținutul din perioada preisraelită avea diferite denumiri. Astfel, găsim denumirea de Haru pe unele monumente egiptene (probabil după horiți pomeniți și de Biblie) . Zona ocupată azi de Israel și Siria era denumită în antichitate de către sumerieni “Kur-Matu-Ki” ( Țara Soarelui Răsare). Denumirea de Canaan o găsim tot în scrierile egiptene (Kainaki). După cucerirea Țării Sfinte de către Ioșua Ben Nun, pe la 1400 Î.Ch. ținutul a căpătat denumirea de Ereț Israel, nume ce devine consacrat în timpul regilor David și Solomon. În timpul Hașmonenilor  ținutul a căpătat denumirea de Iudeea (Iehuda) – perioada macabeilor sec II-I Î.Ch.  Numele de Palestina a fost folosit de Herodot, numind astfel teritoriul dintre Marea Mediterană și Deșertul Sirian. Numele a fost luat de la filisteni, o populație semită (în ebraică peliștim). Romanii au folosit cu predilecție această denumire cu tendință antievreiască. În Talmud Israelul era numit Ereț (țară). Conducătorii spirituali ai evreilor în perioada sclaviei în Babilon (Gaonii) au numit-o Țara Sfântă (Ereț Hakadoș). În rugaciunile lor evreii mai foloseau denumirea și de Țară Strămoșească, a Părinților, de dor, dorită. După 1948 țara s-a numit Medinat Israel pentru a face o delimitare a statului de partea istorică a poporului evreu (în noul stat au venit nu numai evreii biblici (sefarzii) ci și askenarzii (kazarii) – voi scrie mai târziu despre ei). Acest teritoriu a fost o continuă dispută între marile imperii (asiro-babilonian , egiptean, hitit) datorită poziției la intersecția a trei continente (ca și cel fenician). Evreii au fost la rândul lor numiți evrei, israeliți, iudei de-a lungul istoriei. Termenul evreu, “ivri” l-a purtat prima dată Avram ca apelativ (Ha-ivri – cel de dincolo) întrucât venea de dincolo de râul Euphrat. Numele de Israel vine de la cel de al III- lea patriarh Iaakov (fiul lui Isaac și nepotul lui Avraam). În cartea Genezei 35.10, Dumnezeu i-a spus “ Numele tău e Iacob, dar de acum nu Iacob te vei numi, ci Israel va fi numele tău.”  Fii lui Iaakov (Iacob) și familiile lor au format cele 12 triburi (nucleul poporului evreu – Zera Israel, adică seminția lui Israel) . Termenul de iudeu provine de la cel de al IV-lea copil a lui Iaakov, Iehuda. După moartea regelui Solomon Israelul s-a scindat în Iehuda (Iudeea) – 10 triburi  și Israel – 2 triburi.

O a doua temă – Limba ebraică

Limba ebraică (ivrit) face parte din familia limbilor semito-hamitice (din grupul de limbi canaanite din care făceau parte și limbile fenicienilor și moabiților). Ebraica a fost înlocuită  de un dialect vestic al limbii aramaice prin secolul III î.Ch, în comunicarea curentă, însa a fost păstrată în ritualurile liturgice și scrieri literare.  Cel mai vechi document în limba ebraică este Cântecul Devorei din Cartea Judecătorilor (de prin anul 1000 Î.Ch.). Din documentele vechi, revelatoare a acestei limbi, fac parte și documentele de la Marea Moartă (descoperite în 1947). Documentele de la Marea Moartă cuprind texte din Vechiul Testament, Cartea Psalmilor, Cartea Profetului Ișaiahu, Cartea profetului Habacuc (comentarii) precum și o scrisoare autentică a lui Bar Kohba (conducător al evreilor în al doilea război împotriva romanilor în 132 d.Ch.). Etapele limbii: biblică (clasică între sec X și II Î.Ch., când nu se deosebea de limba vorbită de fenicieni și moabiți), mișnaică(când apar influențe din limbile aramaică, greacă și latină), neoebraica (apare în sec XVIII D.Ch în vederea redactării unor scrieri cu caracter laic) și ebraica modernă (ivrit).  În prima perioadă evreii foloseau un alfabet asemănător celui fenician, unii savanți crezând că ne aflăm chiar în fața celui mai vechi alfabet. Vocalele nu erau consemnate, lăsându-le în grija fiecărui vorbitor de ale intercala ( și azi vocalele limbii ebraice sunt niște semne diacritice, ornamente ale consoanelor. În perioada exilului (70 D.Ch. – 1948 D.Ch.), evreii au continuat să scrie și sa citească în limba ebraică, însă limba ebraica nu a mai fost folosită ca un mijloc de comunicare. Pentru comunicare evreii sefarzii vorbeau limba ladino, un dialect hispano-ebraic. Cei numiţi khazari (aşkenazi) vorbeau idiş, un dialect germano-evreiesc. Ebraica modernă a apărut în secolul XIX D.Ch., părintele ei fiind Elizer Ben Yehuda (1858 – 1920) . Se spune că fiul său (născut la Iaffa) a fost prima persoană care a vorbit ebraica modernă ca limbă maternă. În 1921 ebraica este recunoscută ca limbă oficială a Palestinei alături de arabă și engleză.  În ciuda guturalelor sale, rămâne o limbă muzicală, de o muzicalitate aspră. Joseph Ernest Renan (expert francez în limbile și civilizațiile  Orientului Mijlociu  ) a spus despre ea: „ este ca o tolbă cu săgeți de oțel, un cablu cu răsuciri puternice, un trombon  de aramă spintecând aerul cu două sau trei note ascuțite”.  Închei prin a spune că deși aproape două mii de ani evrei n-au mai vorbit limba ebraică , prin religie, cărțile sfinte, ei au rămas fideli spiritului acestui idiom nobil.

Va urma !

 

Bogdan-Lucian SĂLĂJAN

Orientul Apropiat și Mijlociu în perioada antică

Orientul Apropiat și Mijlociu în perioada antică

Manuscris de la Marea Moartă

Vase în care au fost păstrate manuscrise de la Marea Moartă

Israel are semnificația tradiționala biblică de „a fi  luptat cu Dumnezeu” (aluzie la lupta lui Iacob cu îngerul) sau poate „Luptătorul lui Dumnezeu” (Geneza 32.24).

 

Distribuie:

Check Also

Atrocităţile din bordelurile militare japoneze

Lee Ok-seon avea doar 14 ani atunci când un grup de bărbaţi în uniformă a …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *