sâmbătă , 9 noiembrie 2019
Home / Actualitate / ”Eternitatea” maestrului George Nicolescu și viața de film a unui artist fabulos

”Eternitatea” maestrului George Nicolescu și viața de film a unui artist fabulos

Lecție de viață predată de profesorul-solist: a reușit în muzică, în ciuda faptului că s-a născut nevăzător, și ne lasă drept moștenire un tezaur de șlagăre cu parfum de epocă

 

”Se răscolesc de dor fântânile albastre și țipă un cocor în inimile noastre…”… E un refren care mi-a mers mereu la suflet. Iar vocea unică, cu timbrul inconfundabil a maestrului George Nicolescu a fost întotdeauna printre preferatele mele. Și nu doar eu l-am iubit și îl iubesc pe marele artist, milioane de români l-au ascultat și l-au îndrăgit în atâtea decenii de viață trăită pe scenă.
De aceea, într-o frumoasă zi de vară mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat. Cu emoții mari pe care nu știu dacă le pot cupride în cuvinte. M-a frapat căldura pe care am simțit-o la George Nicolescu. Tonul acela pe care-l admirasem în copilărie. Și mi-am zis că ăsta este unul dintre acele momente când mă bucur că am urmat această meserie. Îmi dă posibilitatea să-mi întânesc idolii și să-i cunosc, sa mă cunoască.
I-am fredonat nu doar șlagărul de mai sus, ci multe dintre melodiile care mi-au făcut adolescența romantică. Și simt fiori și acum, de fiecare dată când ascult piesa Eternitate. De fiecare dată e ca prima dată. George Nicolescu îți pune atât de multe trăiri și emoții în palmă, cum puțini oameni reușesc.
I-a plăcut și maestrului vocea mea, așa că am avut privilegiul de a păși în curtea casei sale din Ploiești. Și am găsit un personaj fabulos. Un bărbat care nu a permis și nu permite încă nenorocirilor ăstora lumești, numite boli și bătrânețe, să-l subordoneze. E spirit tânăr și este un învingător.

 


INTERZIS DE CABINETUL NUMĂRUL 2 PENTRU CĂ ERA ORB!
La umbra copacului din grădinița din fața casei mă simt, femeie matură, ca o școlăriță în fața unui examen important. Dar asta până când intervine, cu un zâmbet larg, maestrul muzicii ușoare. Eternul romantic stă în fața mea și deapănă amintiri pe care le spune degajat ca pe niște glumițe.

George Nicolescu a reușit în lumea artistică chiar și în ciuda faptului că s-a născut orb. A reușit în muzică și a reușit și în viață, pentru că a avut o meserie, are o soție, doi copii și nepoți.Georgeta, jumătatea lui, a fost poate darul pe care Dumnezeu i l-a făcut în compensație. Îngerul trimis ca să-i fie sprijin pentru totdeauna în această lume.
Cu marele artist, soarta nu a fost însă deloc generoasă și nici oamenii nu au avut cumva clemență cu un om cu dizabilități. Nici vorbă, iar ceea ce vă voi povesti vă va convinge că nu sunt exagerări ale unei minți exaltate.
În anul 1973, George Nicolescu a cunoscut consacrarea. Cu ceva premii cucerite la diverse festivaluri pentru tineret, artistul orb dădea lovitura cu ceea ce avea să devină și să rămână una dintre melodiile de referință ale muzicii ușoare românești. Hitul ”Eternitate” a dat topurile peste cap și a constituit apariția unei stele. Succesul la public a fost răsunător, dar nu toată lumea avea să privească cu ochi buni capitalul de simpatie dobândit de tânărul cântăreț.
Artistul își amintește că lansarea piesei la televiziunea națională era să se lase cu un scandal imens. Regizorul Alexandru Bocăneț a încercat atunci o metaforă greu de înțeles de ”mințile luminate” ale epocii comuniste. Pe fundal, în spatele lui Nicolescu, folosise drept decor niște ochi care clipesc. Ochi care văd, cumva în contrapunct cu infirmitatea interpretului.
Au urmat telefoane de la cabinetul numărul 2 și li s-a sugerat mai marilor televiziunii naționale să rărească oarecum aparițiile îndrăgitului solist. Care a simțit apoi, mai exact, ceea ce înseamnă. Când celebrul muzician George Grigoriu, mentorul lui Nicolescu, a mers la Elena Ceaușescu să-i propună ca tânărul solist să reprezinte România la un festival de tradiție din străinătate, s-a lovit de refuzul total. Replica ”tovarășei! a fost una pe care George Nicolescu nu o poate uita niciodată.”Ia-ți orbul și pleacă de aici cu el”, i-a spus soția dictatorului, lui Grigoriu.

MARELE REGRET AL UNUI ARTIST INEGALABIL
Zâmbește indulgent. Cumva oferă chiar el explicația pentru gestul urât al Elenei Ceaușescu: ar fi ”stricat” imaginea promovată de comuniști. Ideea aceea a unui popor viguros, sănătos, frumos, fără defecte sau, Doamne-ferește, cu ceva dizabilități. Și îl umflă râsul când aude despre legenda cum că era cântărețul preferat al dictatorilor.
Dar chiar și cu aceste restricții și cu toate necazurile îndurate, George Nicolescu a continuat. A cântat și ne-a încântat bunicii, părinții și pe mulți dintre noi. Și după Revoluție a fost deschis la tot ceea ce a fost nou. A avut colaborări cu tineri artiști și și-a onorat invitațiile la concerte și spectacole. A avut în sânge muzica și cum să fie altfel, când a fost parte integrantă a Cenaclului Flacăra. A fost unul dintre artiștii preferați ai celebrului poet Adrian Păunescu.
Dincolo de cariera muzicală, ne poate preda tuturor o lecție de viață. Și ca o potriveală a destinului, asta este și meseria lui de bază, de profesor. După ce a terminat școala de nevăzători și apoi facultatea, artistul a fost o vreme dascăl la o școală specială din Buzău. Profesor de franceză.
A avut norocul, îmi spune fără cuvinte mari, cu soția pe care a cunoscut-o în liceu și care i-a stat mereu alături. Nu are nevoie să o vadă ca să știe că este cea mai frumoasă femeie din lume, pentru el. Și cea mai devotată. Ea l-a ajutat de fiecare dată ca să ajungă la spectacole chiar și după ce vârsta și bolile i-au făcut probleme. A putut, grație ei, să depășească momentele teribile de după accidentul vascular cerebral sau perioadele când făcea atacuri de panică în mulțime. E drept, se deplasează din ce în ce mai greu și spectacolele s-au rărit. S-au împuținat și banii pe care-i primește și puțini au fost cei care i-au sărit în ajutor, drept recunoștință pentru bucuria pe care ne-a produs-o.
Și dacă ar fi să aibă un regret, spune că acesta ar fi doar unul singur: nu și-a putut vedea niciodată copiii și nepoții. Are o fată și un băiat, care trăiesc de ani buni în Spania și pe care i-a vizitat de câte ori a putut. Îi așteaptă mereu cu drag și dor în casa lor din Ploiești.

Check Also

Anthropocen, era în care omul ucide planeta (iI)

Al şaselea val Viitorul cataclism planetar, despre care tot mai mulţi savanţi cred că va …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *