Din păcate în viață nu avem doar prieteni, mai avem și ”dușmani”.
Care este cel mai mare dușman al nostru?
Dacă ne aşezăm în fața unei oglinzi, o să-l vedem imediat.
Da …da. Chiar NOI suntem!
Cum așa?
Pe principiul ”viața-i simplă, noi o complicăm”, tot așa lăsăm unele voci să ne dilueze încrederea, să ridice ziduri în calea dezvoltării sau a progresului, și ne transformăm în sclavii unei vieți aparent neîmplinite, în care ne simțim străini sau singuri, iar fericirea este un fel de ”Fata Morgana”.
În haosul lumii contemporane, unde provocările și dilemele sunt în permanent conflict cu echilibrul sau chiar succesul la care visăm, SABOTORII INTERNI, fiindcă despre ei vreau să vorbesc, sunt acei adversari de temut, dar nu imposibil de învins, care ne trag frâna de mână în anumite momente ale vieții noastre, atât pe plan personal, cât și profesional.
Ei preiau uneori controlul panoului de comandă al minții noastre, dar prin conștientizarea și reconfigurarea traseului mintal, ne putem apropia pas cu pas de acea versiune mai bună a noastră.
Cine sunt și cu ce ocazie pe la noi prin ”bătătură”?
Sabotorii ăștia, bată-i vina, sunt de fapt gânduri negative și credințe limitative, din acelea moștenite din străbuni, care mai fac și ”pui”, adică iau diverse forme: critici interiori, frici cât casa și îndoieli cât zilele de post.
Ăștia mici, negri și urâți, sabotorii, sunt ca niște muguri mintali ai unor experiențe negative din trecutul nostru, ai unor traume cu ”t” mic sau ”T” mare, ai unor păsărele și stoluri, pardon, convingeri cu rădăcini adânci și groase, pe care le-am tot udat de-a lungul vieții, până când ceva…tot din interiorul nostru a tras frâna de mână și a sunat alarma.
Sabotorul intern nu apare din senin sau peste noapte, este de fapt vocea adulților cei mai dragi din copilăria noastră, a părinților la a căror standarde nu ne-am ridicat nici dacă stăteam în cap, poate a educatoarei veșnic nemulțumite sau care ne compara cu alți copii, poate chiar a bunicilor care ar fi trebuit să ne răsfețe, dar nici pe ei săracii n-a avut cine să-i învețe cum să iubească necondiționat.
Sabotorii interni sunt, de obicei, rezultatul unui cumul de experiențe negative, educație, influențe culturale și sociale. Un copil care a fost constant criticat poate dezvolta un critic interior puternic.
”Nu ești bun de nimic”, ”A lu` cutare cum poate să ia doar 9 și 10?”, ”O să ajungi măturător pe străzi”, ”Ești brânză bună în burduf de câine”, ”Faci umbră pământului degeaba”, „Trebuie să faci așa pentru că așa zic eu” …și lista poate continua.
Vi se pare cunoscut?
Toate aceste vorbe sunt de fapt semințe ale sabotorilor interni care la maturitate înfloresc în diferite forme:
– Procrastinarea– o amânare prelungită, o tragere de timp în defavoarea obiectivelor și a dorințelor proprii;
– Sindromul Impostorului – neîncrederea în propriile competențe și abilități. Nu credem că suntem suficient de buni sau demni de iubit, de respectat sau promovat, rămânând blocați într-o roată cu situații care se repetă, și pedalăm în gol ca o veveriță.
– Negativismul în gânduri și vorbire – un pesimism apăsător, o victimizare permanentă, o ipohondrie a gândirii.
Doamne, câți adolescenți și oameni faini am avut și am în fața mea în continuare în cabinet, care sunt speriați de propria măreție, de frumusețea lor interioară, de resursele extraordinare care le pot aduce succesul, mai mic sau mai mare.
Acum aproape doi ani, când am început timid să scriu, mai întâi scurte postări pe Facebook, apoi articole mai lungi, mai documentate, mai structurate, dar și cu suflet, muncite câte 8-10 ore, eram atât de speriată de bombe și căutam permanent validare exterioară, pentru că nu îmi dădeam voie să mă bucur de munca mea, de aprecierile venite din partea persoanelor avizate, de propria evoluție profesională, de mine, așa cum mă așteptasem o viață întreagă.
Cum am scapăt de proprii demoni, de sabotorii interni?
Greu și cu strigături…tot interioare, care au luat forma unor pași concreți până la urmă:
1. Am CONȘTIENTIZAT existenţa lor și nu i-am mai ignorat. Ne-am ”împrietenit”.
2. Mi-am reformulat ”poeziile” din cap. Pe ”Nu pot!” l-am transformat în ”Nu pot …încă!”, Pe ”Nu voi reuși niciodată”, l-am transformat în ”Pot învăța pas cu pas ce am de făcut și în timp voi fi mai bună, mai performantă”.
În timpul și ritmul meu, nu al altora.
3. Mi-am dat voie să fiu ”Perfect Imperfectă” și mi-am setat obiective realiste, apoi m-am premiat pentru fiecare succes, pentru pașii înainte, chiar dacă au venit după unele șuturi în fund.
4. M-am privit cu blândețe și cu răbdare. M-am înțeles și m-am iubit, așa cum doar cei dragi o făcuseră până atunci, iar eu îi suspectam permanent de subiectivism. Mi-am dat voie să greșesc, fără să mă pedepsesc sau să mă simt prost pentru asta. Din fiecare greșeală am învățat mult mai mult…cine sunt și mai ales …ce pot și ce-mi doresc.
5. Am mers cu tot sufletul către terapie personală, și cu mintea deschisă către cursuri de formare, de mentorat, de specializare, de perfecționare. Vorba lui Socrate, ”Cu cât știu mai mult, cu atât îmi dau seama că nu știu nimic”. Am acceptat faptul că o viață mai bună presupune studiu continuu și o investiție permanentă în mine.
Anestezierea sabotorilor interni e doar începutul luptei.
O viață echilibrată necesită efort susținut și răbdare, dar mai ales deschidere către explorare, către acceptarea eșecurilor, fără să le traducem în sfârșitul lumii, către cultivarea recunoștinței pentru apa din pahar, și nu frustrare pentru partea goală a lui.
De asemenea avem nevoie să construim și să menținem relații sănătoase și hrănitoare cu cei din jurul nostru, pentru a experimenta cu adevărat sentimentul de apartenență, să ne îngrijim de propriul corp care este casa sufletului și a minții noastre, prin sport, alimentație sănătoasă și hobby-uri care ne aduc bucurie, și nu în ultimul rând să nu ne zgârcim cu investiția în vindecare și dezvoltare personală, pentru a putea găsi motivația și împlinirea pe care o visăm, și ea să devină o realitate permanentă și palpabilă pe termen lung.
”Majoritatea eșecurilor din viață, sunt ale oamenilor care nu-și dau seama cât de aproape sunt de succes atunci când renunță!” (Thomas Edison).
Vă îmbrățișez cu sufletul!
