14.6 C
Ploiești
miercuri, 27 octombrie, 2021
Acasă Mozaic Inedit Două zile în Basarabia

Două zile în Basarabia

Motto: “Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea, ca să ajung de acasă-acasă”
Nichita Stănescu

Chiar de Mărţişor, o propunere venită din partea unui prieten al ziarului “Ploieştii”, dl Victor Adam, m-a pus pe gânduri: mi se oferea şansa de a merge în Republica Moldova. Iniţiativa m-a luat prin surprindere, ce-i drept, mai ales că nu mă simţeam foarte bine. “Drumul o să fie foarte obositor, sigur o să am probleme la vamă, mai ales că se apropie alegerile”. Nu ştiam dacă cineva din Prahova va fi interesat de ce se întâmplă în Moldova. După ce m-am gândit mai bine, am început să găsesc motive pentru care ar fi meritat să fac această călătorie.
Ziua plecării a fost joi, 3 martie. M-am întâlnit cu Victor Adam, aşa cum stabilisem, la Gara de Sud din Ploieşti, însă nu la ora 7.00, ci la 7.15, din cauza mea, recunosc. Ne-am urcat într-unul din microbuzele care mergeau la Bucureşti şi, după numai 1 oră, eram la Autogara Filaret din Capitală. Un loc nou pentru mine această autogară …. Autocare, mai noi sau mai vechi, microbuze la fel erau parcate într-un spaţiu ce nu mai fusese amenajat de dinainte de 1989. Moscova, Kiev, Leningrad…..nimic pentru Republica Moldova. Ne uităm mai bine şi zărim un microbuz pe care scria “Chişinău”. Ne apropiem de maşină; cei doi şoferi vorbeau în limba rusă. Deşi ştiam că microbuzul va pleca la ora 11.00, ora plecării fusese… schimbată. “Pornim la ora 14.00. Dacă vin călători mulţi, mai înainte….Plătiţi şi vă puteţi urca în maşină”.
După mai bine de trei ore de aşteptare, timp în care am tremurat de frig, în jurul orei 13.00, se anunţă plecarea. Un ultim pasager soseşte chiar în momentul pornirii microbuzului. “Merg şi eu la Chişinău. Cât costă? Trebuie să plătesc suplimentar pentru bagaje?”. Scoate bani şi îi dă şoferului. “Ce sunt ăştia domnule? Dolari din 1978? Îmi pare rău, dar nu primim aşa ceva! Nu putem să vă luăm dacă nu aveţi alte bancnote”. Pasagerul, disperat, este în stare să-şi amaneteze actele de identitate. “Nu primim acte. Dacă ne lăsaţi altceva”. Mă uit la tovarăşul meu de drum, Victor Adam, şi dau din cap. O ultimă încercare: ”Vă las garanţie telefonul. E Nokia”. Cad de acord şi plecăm. Ieşim din Bucureşti trecem de Râmnicu Sărat, Buzău şi facem popas la un restaurant în apropierea localităţii Tecuci. “Douăzeci de minute, pauză”, ne anunţă şoferii. Cobor şi mă îndrept către un grup sanitar. Căutam o sursă de apă să mă spăl pe mâini şi pe faţă. Începuse să mă doară capul. Cum nu am găsit aşa ceva, am cumpărat o sticlă cu apă minerală. Am intrat în aşa-zisul restaurant şi am comandat un sandwich. “Nu avem pregătite. Dar vă putem prepara imediat. Luaţi loc, poate serviţi şi o cafea”, îmi spune vânzătoarea. În 5 minute îmi aduce sandwich-ul. Păinea este uscată, iar salamul este aproape verde. Oricât de foame mi-ar fi fost, am renunţat la mâncare. Trec cele douăzeci de minute şi ne îmbarcăm. Dl Adam începe să-mi vorbească despre întâmplările din cariera sa jurnalistică. Sunt lucruri interesante pentru mine. Îmi dă chiar şi nişte sfaturi, care sunt convinsă că îmi vor fi utile. Şi uite-aşa, tot discutând, pe la ora 18.00, ajungem la Punctul de Frontieră Albiţa, dintre România şi Republica Moldova. “Pregătiţi paşapoartele la fotografii şi rămâneţi pe locurile dumneavoastră”, ne cere unul dintre şoferi. Aşteptăm vreo 10-15 minute, timp în care sunt verificate autoturismele cu pasageri mai puţini. Ne vine şi nouă rândul. Un ofiţer român îmi ia paşaportul se uită la fotografie şi la mine: “…cetăţean român…Prahova. Vă rog să îmi prezentaţi 250 de dolari”. Îi arăt banii şi îmi spune că totul este în regulă. Pleacă cu paşapoartele tuturor celor 18 turişti din microbuz. În câteva minute aduce paşapoartele şi avem permisiunea de a trece vama.
Ne aşteaptă o nouă piatră de încercare –Vama Leuşeni. Aceeaşi formalitate cu paşapoartele. De data aceasta, un ofiţer al poliţiei de frontieră se urcă în maşină şi verifică, atât cât este posibil, bagajele. Când credeam că am scăpat, se iveşte o nouă problemă. Acelaşi pasager care lăsase telefonul drept amanet nu este lăsat să treacă graniţa. Motivul: transportă nu mai puţin de 250 de bucheţele de zambile, pentru a le comercializa în Republica Moldova. Vameşii, deşi este vorba de un cetăţean basarabean, nu trec cu vederea faptul că pasagerul nu are documentele necesare efectuării transportului florilor. După mai bine de 40 de minute de parlamentări îi este permis accesul în spaţiul basarabean. Trecem Prutul, rîul care leagă de altfel o Românie de alta. În câteva minute, şoferul schimbă frecvenţa aparatului de radio. Dacă cu doar câteva minute înainte ascultasem Europa FM, trecem acum la Radio Kiev. “Dobrî vecer”, se aude prin tot microbuzul. Colegul Victor îmi traduce introducerea făcută de redactorul postului de radio amintit. Este vorba de o emisiune de dedicaţii muzicale. În jurul orei 21.00, ajungem la Gara Centrală din Chişinău. “Am întârziat, dar, oricum, prietenii mei ne aşteaptă”, îmi spune dl. Adam. Coborâm.
Un bărbat subţirel, cu barbă, vine către noi: “Bine aţi venit. Victor dragă, cât mă bucur să te văd. Eu sunt Tudor”. În câteva minute apare şi Sergiu, băiatul familiei Edu, unde urma să fiu cazată. Ne urcăm într-un autobuz şi ajungem la blocul în care locuieşte familia Edu. Ne deschide doamna Nina, o femeie prietenoasă, de vreo 45 de ani. “Fiţi bineveniţi. Intraţi. Faceţi-vă comozi. Sau, mai bine, haideţi să ne aşezăm la masă. Sigur sunteţi foarte obosiţi”. O masă îmbelşugată ne aştepta : zamă, pastramă, brânză, salam, vin roşu, şi nu în utimul rând, votcă. “Dacă nu vă place, îmi spuneţi ce doriţi să mâncaţi”, ne sugerează gazda. Prea obosită ca să mai pot gusta din toate aceste bunătăţi, servesc o gustare şi beau şi un ceai. Dl Adam îmi spune “Noapte bună” şi pleacă la Tudor. Rămân cu doamna Nina, dl Nicolae şi cu Sergiu, care îmi povestesc câte ceva despre viaţa de la Chişinău: “Se vorbeşte mult ruseşte, lumea nu prea are bani, sunt salarii mici. Mâine să ne povesteşti şi nouă mai multe despre România”. Doamna Nina îmi arată camera unde urma să dorm. Este dormitorul Ingăi, fiica acesteia, care se căsătorea peste doar două zile. A doua zi mă trezesc pe la 7.30. Mă îmbrac şi îl aştept pe Victor Adam. Sosesc Victor şi Tudor şi luăm împreună micul dejun. Stabilim un program pentru ziua de vineri, 4 martie. La ora 10.00, ne întâlnim cu directorul Teatrului Naţional “Mihai Eminescu” din Chişinău, Vitali Rusu. “Victor, prietene drag, ce surpriză plăcută să te avem printre noi. Ai mai adus pe cineva. A, de la un ziar din Ploieşti? Mă leagă foarte multe lucruri de Ploieşti”. Realizăm un scurt interviu cu domnia sa şi ne îndreptăm către Primăria Chişinău, unde ne aşteaptă dl Ianoş Ţurcanu, director adjunct al departamentului Cultură din cadrul primăriei. La rândul său, dl Ţurcanu este foarte bucuros la vederea lui Victor Adam. “Îmi era dor de România”, ne spune.
Un coleg îl anunţă că, la parterul clădirii în care funcţionează primăria, are loc o lansare de carte. Fiind vorba de cunoscutul poet Grigore Vieru, nu putem să scăpăm acest eveniment. “Albinuţa (nr.titlul volumului) este copilăria pe care aş fi vrut să o am, una fericită şi lipsită de griji. Am avut o copilărie nefericită. Săniuţa mea nu se juca, trudea. Ea căra lemne din pădure pentru foc”, le spunea Grigore Vieru zecilor de copii prezenţi la eveniment. Mergem, după aceea, la un alt prieten al lui Victor Adam, poetul Iulian Filip. Ne dăruieşte cărţi şi ne vorbeşte despre oamenii de cultură din Moldova. Cum este trecut de ora 12.00, suntem invitaţi la masă. Zamă, borş, plăcintă cu cartofi, şniţel de pui, de peşte, prăjitură cu vişine. Toate acestea nu pot fi servite decât cu un pahar de vin roşu, moldovenesc. Urmează întâlnirea cu dl Nicolae Dabija, la redacţia ziarului “Literatura şi arta”. Discutăm despre presa din Republica Moldova, despre faptul că sunt foarte puţine ziare care scriu în limba română şi mai ales despre nemulţumirea legată de lipsa ziarelor din Romănia la chioşcurile din Chişinău. Îi propunem dlui Dabija colaborarea cu ziarul nostru. Se arată foarte încântat de această idee. Pe la ora 17.00 terminăm toate interviurile. Aş fi vrut să vizitez muzeele, să văd şcolile, universităţile din Chişinău dar nu mai am timp. Pritenul nostru, Tudor, profesor universitar la Catedra de pictură din cadrul Universităţii “Ion Creangă” din Chişinău, mă însoţeşte pe la magazine. Caut un cadou pentru mireasa în casa căreia am fost găzduită. Intrăm
într-un magazin universal şi îi cer vânzătoarei să îmi arate un ceas de perete. Surpriză, aceasta îmi răspunde în ruseşte. Vreau să plec. Mă strigă “dievuşca”. Tudor mă sfătuieşte să mergem în piaţă. Dintr-o dată am senzaţia că sunt în România : tarabe cu îmbrăcăminte, fum, miros de mititei şi…manele. “Cântecele lui Adi de Vito şi ale lui Nicolae Guţă au priză doar prin obor”, îmi spune Tudor. Nu găsim nimic care să-mi placă pentru tânăra mireasă şi ne întoarcem la magazine. “Un set de ceşti pentru cafea cred că ar fi util noii familii”. Plecăm către casă. De această dată ne deschide Inga. Auzisem atât de multe despre ea, dar nu o cunoscusem. Cu o seară înainte dna Nina îmi spusese că Inga este asistent universitar la Universitatea “Ion Creangă” şi îmi arătase câteva lucrări de-ale ei. Nu prea înaltă, blondă, cu ochii verzi şi un chip vesel. “Eu sunt Inga. Mă bucur să te cunosc”. În câteva minute, am început să vorbim despre viaţa din România, despre lucrările ei, despre căsătorie. Seara a trecut foarte repede. Păcat că a doua zi a trebuit să mă întorc în România. Mi-am luat rămas bun de la gazdele mele şi am pornit către autogară. După ce am umblat zece minute căutând microbuzul pentru Bucureşti, aflăm că, de fapt, cursele către capitala României pleacă din altă autogară. În mare grabă, ne-am întors către locul cu pricina. Un singur autocar pentru Bucureşti era parcat în spatele autogării. Toată lumea avea bilet, în afară de mine şi de Ela, o rusoaică pe care o cunoscusem chiar la microbuz. “Haideţi vă rugăm, nu puteţi să ne luaţi şi nouă bilete de la casă. Noi am încercat, dar sunt zeci de persoane şi nu mai avem timp”. Şoferului i se face milă de noi, ne ia banii şi ne spune că ne putem urca în autocar. Am convenit să stăm pe locuri apropiate. Microbuzul a pornit iar noi am început o conversaţie despre Moldova “Nu eşti de aici, nu?”, m-a întrebat Ela. “Eu am o casă în Bucureşti şi una la Chişinău. Lucrez în domeniul economic”. “Am venit pentru nişte reportaje”, mă “prezint” eu. Pe canapeaua din faţa noastră se aşezase o doamnă care avea mai multe bagaje. La un moment dat se aude un zgomot ciudat, Nu îmi dau seama ce ar fi putut fi. “Doamna ia pui de Rotweiller din Moldova şi îi vinde în România”, îmi spuse Ela. “Când o să ne apropiem de vamă, o să le facă injecţii să-i adoarmă, o să vezi”. Ieşim din Chişinău. Văd o serie de clădiri în construcţie, despre care aflu de la Ela că sunt case care vor forma un cartier rezidenţial. Urmează o zonă de pădure, una de câmpie şi ajungem la Vama Leuşeni. Sunt verificate paşapoartele, iar unul dintre ofiţerii poliţiei de Frontieră întreabă dacă avem obiecte de declarat. Nimeni nu declară nimic în afară de bagaje. Puii de Rotweiller, adormiţi cu puţin timp înainte, dau semne de trezire. Probabil că filolele injectate au fost… expirate. Trecem cu bine şi de Vama românească, Albiţa. Ne oprim la Bârlad. Atât eu cât şi Ela servim câte o cafea. Drumul până la Bucureşti este extrem de obositor, mai ales că, nu mai facem nici un popas.

Monalisa ŞERBAN

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

- Advertisment -

Articole recente

Filosofia aplicată și oul de aur

    Ar fi o mare naivitate să spui că Petrolul e lider detașat al Ligii secunde. Dar, în egală măsură, naivitate ar fi...

Săptămână plină de evenimente rutiere în Prahova

Pe DN1, la Sinaia, cu permisul suspendat Polițiștii din cadrul Poliției Stațiunii Sinaia au oprit pentru control, pe DN1, pe raza localității, un autoturism, la...

Fotbal / ACS Petrolul 52 vrea mărcile Petrolul

ACS Petrolul 52 va participa la licitația privind atribuirea celor șase mărci Petrolul, decizia fiind luată în cadrul Adunării Generale. Licitația va fi organizată...

Londra nu a angajat homosexuali până în 1991

Diplomaţia britanică a prezentat recent scuze publice, pentru că a interzis recrutarea de persoane homosexuale până în 1991, o abordare „greşită” care a privat...

Se lucrează la o grădiniță nouă!

     Primăria Ploiești a emis ordinul de începere a lucrărilor de construire al noului sediu pentru Grădinița cu program prelungit nr. 38, de...

CJ Prahova și OMV Petrom, parteneriat în domeniul sănătății

    Președintele Consiliului Județean Prahova, Iulian Dumitrescu și OMV Petrom, reprezentată de Adrian Nicolaescu, VP Refining Plan&Optimization, Supply&Logistics East, au semnat un memorandum...