joi , 20 februarie 2020
Home / Actualitate / De ce are România oameni uciși de urși și urși omorâți (loviți de trenuri și mașini) de oameni
Ursii "gunoieri" din cartierul brasovean Racadau au patruns din nou, in noaptea de vineri spre simbata, pe o alee a cartierului, locuitorii din zona putind observa la un pas de geamurile locuintelor lor animalele aflate in cautare de hrana.

De ce are România oameni uciși de urși și urși omorâți (loviți de trenuri și mașini) de oameni

V-ați întrebat vreodată de ce, în România, în ultimii 10-12 ani, avem acest fenomen aproape unic în Europa, al urșilor care au invadat zonele locuite, cu consecințele deja știute? Cauzele diferă în funcție de cine le susține: vânătorii pun totul pe seama creșterii populației de urs, pe fondul interzicerii vânătorii, iar în caz de atacuri asupra omului, arată cu degetul înspre activiștii de mediu; ONG-urile cred că omul a invadat sau a distrus habitatul istoric al animalelor, iar povestea cu creșterea numărului ar avea la bază strict interese vânătorești; instituțiile statului, populate cu personal neinstruit, fac balet între cele două opinii, încercând să împace și capra și varza sau lăsând lucrurile la voia întâmplării.

Cert este că se întâmplă trei lucruri: potrivit Ministerului Mediului, în perioada 2017-2018, s-au înregistrat 32 de atacuri asupra omului, două soldate cu deces. În 2019, pe 15 august, chiar în Prahova a fost ucis un om, în pădurile din Bughea de Sus, zonă situată în afara habitatului istoric; în 2019, numai în Prahova au existat 9 evenimente în care urșii au fost fie striviți de tren, fie loviți de mașini; atacurile asupra animalelor domestice din fermele de la munte au trecut în plan secund, deși sunt pierderi importante și aici.
Opinii voit contradictorii legate de populația de urs
Administratorii fondurilor cinegetice din România, inclusiv asociațiile județene ale vânătorilor și pescarilor sportivi, susțin că populația de urși a depășit cu mult numărul optim, raportat la habitat (69-71.000 kmp). Adică în toată țara ar fi între 6.000 și 8.000 de exemplare. Optimul, spun specialiștii de la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea” (INCDS), ar fi de 4.000 de exemplare. Deci avem o depășire de 2-4.000 de urși, lucru care ar explica întreaga tărășenie, cu ieșirea animalelor din habitat înspre zonele locuite.
Organizația World Wide Fund for Nature crede însă că recensămintele oficiale ar fi nerealiste, cauza acestor cifre ținând de interesul de a obține cote mari de vânătoare: „În anumite județe (ex. Vrancea, Harghita), unde s-a înregistrat și un număr mare de urși vânați, creșterea populației (pe hârtie) a fost de patru ori mai mare decât oriunde altundeva în Europa sau America de Nord. Problema a mai fost semnalată de organizațiile de conservare în ultimii ani și indică existența unui management orientat mai degrabă către legitimarea vânătorii decât către conservarea pe termen lung a speciei, care este strict protejată la nivel național și european prin Directiva Habitate. Studiile de specialitate estimează un areal de minim 50-270 kmp (5.000-27. 000 ha) necesar unui urs brun în Carpați. În  județul Hunedoara există fonduri cinegetice care au raportat 29 de indivizi pe o suprafață de 11.368 ha, iar în Gorj, șase fonduri cinegetice au raportat, fiecare, în ultimii trei ani, între 21-30 de indivizi, pe o suprafață nu mai mare de 150 kmp.” Cu alte cuvinte, acest ONG sugerează că de fapt n-am avea în realitate atât de mulți urși pe câte se spune. Și-atunci, unde să fie adevărul?
România a avut maximul de exemplare în 1988
Dacă ne uităm în documentele oficiale, România a avut altădată chiar mai mulți urși și n-am auzit de oameni uciși, de animale domestice omorâte ori urși loviți de mașini. Iată ce scrie în studiul INCDS, asumat de Ministerul Mediului: „Mărimea populației de urs brun la nivelul țării noastre a cunoscut variații în timp datorate presiunii antropice. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, specia a fost vânată în exces și, după război, au mai rămas sub 1.000 de indivizi. La începuturile anilor‘50, în România erau estimate 860 de exemplare. Ca urmare a scăderii alarmante a populației de urs, vânătoarea acestei specii a fost restricționată prin Decretul nr. 76/7.02.1953 (…). Populația de urs a crescut constant până în 1969, când a atins un număr de aproximativ 4.700 de indivizi. Începând cu 1969, datorită presiunii determinate de vânătoare, populația de urs a început iar să scadă, atingând în 1974 aproximativ 3.700 de exemplare. După introducerea Legii nr. 26/1976 (restricții de vânătoare), numărul urșilor a atins un record de 8.000 de exemplare în 1988. Din 1989 și până în 1996, din cauza braconajului, utilizării ilegale de otrăvuri și cotei de recoltă legale foarte mare, numărul a scăzut din nou dramatic. Începând cu anul 2001, populația de urs din România a înregistrat o creștere ușoară ajungând, în 2016, la 6.050-6.640 de exemplare, ceea ce înseamnă 33-37% din efectivul la nivel european (18.000, fără Rusia). După estimările oficiale, cea mai mare densitate de urși se înregistrează în zona centrală și nord-estică a Carpaților, în județele Covasna, Brașov, Harghita, Bistrița, Buzău, Mureș și Neamț. La nivel local, cea mai mare densitate a fost consemnată în zona Brașov-Valea Prahovei, în masivele Bucegi, Postăvaru, Piatra Mare și Munții Baiului, unde densitatea de urși este cuprinsă între 50-60 exemplare/10.000 ha de habitat. Aici sunt incluși și urșii habituați, care intră pe domeniul public.


Cauzele conflictului om-urs
Și-atunci, dacă am mai avut populație supradimensionată, fără a avea incidente grave, care să fie astăzi cauza conflictului urs-om? Tot studiul INCDS enumeră câteva motive pentru care animalul a fost scos din zona sa de confort și de comportament: „extinderea zonelor locuite; pierderea habitatului din cauza dezvoltării infrastructurii; activitățile umane (hrănire, hăituirea cu câini) care încurajează habituarea ursului și alterează comportamentul natural al acestuia; practicarea sporturilor motorizate în habitatul ursului; deteriorarea condițiilor de adăpost, liniște și hrănire naturală, din cauza exploatării haotice a pădurilor etc.” Asociațiile de vânătoare o țin însă pe-a lor, susținând că interzicerea vânătorii în 2016 este principala cauză a creșterii numărului de urși și, prin extensie, și a atacurilor asupra omului: „Ursul este o specie strict protejată prin Convenția de la Berna. Pe acest considerent și pe bănuiala că s-ar urmări doar afacerea de pe lângă vânarea ursului, câteva ONG destul de vocale au reușit, în 2016, să convingă Ministerul Mediului să blocheze vânătoarea de urs. Cei care au avut de suferit în urma acelei decizii au fost cetățenii, localnicii din zonele de munte/submontane, dar și crescătorii de animale, pentru că atacurile s-au întețit. Faptul că din 2016 nu s-au mai extras exemplare a condus la creșterea necontrolată a populației de urs. Chiar dacă au existat și victime omenești, în tot acest interval, în ciuda insistențelor noastre, ale Regiei Naționale a Pădurilor, ale consiliilor locale și județene, Ministerul Mediului a rămas ferm pe poziție, spunând că nu sunt suficiente motivații de intervenție” (declarație Asociația Județeană a Pescarilor și Vânătorilor Sportivi Prahova). Vestea bună ar fi că, la sfârșitul anului 2019, după cazul de la Harghita, când un urs lovit de mașină a fost lăsat să agonizeze pe marginea drumului vreo 2 zile, Ministerul Mediului a suspendat decizia din 2016, de interzicere a vânătorii, aprobând cote de extragere. Dar și acestea sunt considerate insuficiente pentru a contribui real la micșorarea populației de urs! Pe de altă parte, autoritățile lucrează la un amplu plan de conservare a animalului sălbatic, în care sunt menționate și câteva interdicții pentru om, în sensul în care nu mai poate invada habitatul natural al animalelor sălbatice protejate prin Convenția de la Berna.

Check Also

Republica Moldova, un stat suspect de „coronavirus”

Nimic nu merge la est de Prut. Lucrurile stau la fel de prost la ambii …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Inline