În ziua de 25 aprilie 1854 o sfioasă şi melancolică mireasă în vârstă de doar 18 ani intra prin căsătorie într-una dintre cele mai prestigioase case regale ale Europei. Pe tânăra respectivă o chema Elisabeta, dar lumea a alintat-o Sissi, şi se mărita în acea zi cu tânărul împărat Franz Josef al Austriei, în vârstă şi el de 23 de ani. Franz Josef era pe atunci monarhul absolut al celui mai întins imperiu din Europa, cu excepţia celui rus. În timpul festivităţilor care au urmat, lumea s-a înghesuit să o vadă, în principal, pe tânăra mireasă. Sissi era însă speriată, ca şi cum ar fi simţit ce fel de sfârşit va avea.
Nefericita cu părul până la călcâie
Apariţia sa neobişnuită în public avea să-i marcheze destinul, plasând-o în rândul lung al reginelor, prinţeselor şi împărăteselor pentru care rangul a fost mai mare decât puterile lor. Prin şovăiala arătată la ieşirile în public, precum şi reticenţa avută la măritiş, Sissi se asemăna întrucâtva cu o altă aristocrată născută la Hofburg în urmă cu exact 100 de ani, faimoasa Maria Antoaneta. Dar, spre deosebire de excesele hedoniste ale înaintaşei sale, Sissi şi-a petrecut viaţa refuzându-şi plăcerile. Pândită de presă, adorată de oamenii obişnuiţi şi doborâtă de depresie şi o boală a sistemului digestiv, parcursul regal al vieţii lui Sissi seamănă cumva şi cu cel al prinţesei Diana.
Născută în 1837 în Munchen, Sissi a crescut jucându-se prin pădurile Bavariei cu cei şapte fraţi şi surori, călătorind şi urcându-se pe munţi. De la excentricul său tată, ducele Maximilian Josef, a moştenit o încredere în ideile democraţiei progresiste şi în pacifism, idei cumva atipice acelor vremuri. Din partea mamei sale, prinţesa Ludovica, Sissi a moştenit grija faţă de viaţa privată şi teama de îndatoririle publice, trăsături care evident, nu o vor ajuta în viaţa sa de împărăteasă. Soţul ei, Franz Josef, o iubea sincer, dar era un om posac, fără imaginaţie şi umor. Mama împăratului insistase ca acesta să se însoare cu sora mai mare a lui Sissi, doar că acesta fusese captivat de la început de înfăţişarea surorii mai mici. Sissi, pe de altă parte, era atât de emoţionată, încât pe durata propriei sale nunţi nu a fost capabilă să mănânce absolut nimic. Situaţia nu s-a îmbunătăţit nici după nuntă. Fire ruşinoasă şi neîncrezătoare în ea, Sissi s-a izbit de eticheta imperială, care a lăsat-o izolată şi fără prieteni. I-a dăruit lui Franz Josef trei urmaşi în decursul primilor patru ani de căsnicie, doar doi dintre aceştia, prinţul Rudolf şi arhiducesa Gisela, au supravieţuit. Melancolia şi timiditatea sa erau tratate drept copilării absurde, atât de către soţ, cât mai ales de soacra ei, formidabila arhiducesă Sofia.
Deşi poate părea cinic, Sissi era excesiv preocupată de frumuseţea ei, mai ales de păr, pe care îl lăsase să crească atât de lung, încât îi atingea călcâiele. Petrecea ore întregi în faţa oglinzii, plus alte trei ore zilnic la coafor. Obsedată de-a dreptul de imaginea sa, Sissi ţinea o dietă strictă coroborată cu antrenamente la sala de gimnastică. Cum se ambiţiona să-şi păstreze talia de doar 49 de centimetri, astăzi ar fi fost diagnosticată cu anorexie. Mânca zilnic doar o supă străvezie, lapte crud muls doar de la vaca ei personală, două portocale şi un ou fiert. După cum am arătat, era o fanatică a exerciţiului fizic, petrecându-şi ore întregi la călărie, scrimă şi exerciţii fizice preluate din repertoriul artiştilor de circ şi adaptate pentru ea. Singura ei evadare mai avea loc în poezie, căci îi plăcea în egală măsură să scrie şi să citească versuri.
Iubită de unguri, asasinată de un italian anarhist
După o cădere nervoasă care a avut loc în 1862, Sissi a încercat să stea cât mai departe de palatul Hofburg din Viena, pe care-l considera o închisoare. S-a apucat prin urmare să călătorească în Grecia, Anglia, Irlanda, Elveţia şi Ungaria. Încă din primii săi ani de domnie, Sissi a prins un interes crescând faţă de Ungaria, ţara cea rebelă din imperiul soţului ei. Credea cu convingere că poporul maghiar merita mai multă libertate şi respect, prin urmare a colaborat cu prietenii săi apropiaţi în acest sens, cerându-i chiar omului de stat maghiar Gyula Andrassy să susţină mai puternic interesele Ungariei. Fapt care a înfuriat nobilimea austriacă, mai ales că Sissi îşi angajase numai etnici maghiari în cadrul personalului său.
Doar că, în 1867, Ungaria devenise deja partener egal al austriecilor în cadrul imperiului. Franz Josef fusese încoronat ca rege al Ungariei, iar Sissi rămăsese împărăteasă. Ungurii primeau astfel libertăţi în plus, iar ultimul copil al cuplului imperial, Marie Valerie, avea să se nască chiar la Budapesta. Pentru contribuţia sa la Compromisul austro-ungar din 1867, Sissi era foarte iubită de poporul maghiar. Iar ei a început să-i placă postura de „mamă a poporului” şi a început să viziteze neanunţată spitalele şi orfelinatele, însoţită doar de o singură doamnă din suita ei. Devenise chiar fascinată de noile inovaţii în tratarea afecţiunilor mintale şi se gândea serios să înfiinţeze un spital de psihiatrie. Parcă avusese o premoniţie, căci, spre finele lui 1880, era evident că Sissi începea să sufere de o serioasă maladie mintală. Marie Valerie scria îngrijorată în al său jurnal despre momentele în care îşi găsea mama în cada de baie, căzută pradă episoadelor de râs isteric. Ca şi cum nu era îndeajuns, Sissi vorbea tot mai des despre sinucidere, iar soţul ei, înspăimântat, a apelat la tot felul de spiritişti care să o vindece.
În anul 1889, lovitura finală a fost dată de iubitul său fiu, Rudolf, care a fost găsit mort alături de logodnica sa, Mary Vetsera, într-o cabană de vânătoare din Mayerling. Sissi intra deja într-o depresie cruntă. Deşi cei doi tineri lăsaseră bilete înainte de a se sinucide, circumstanţele au rămas învăluite în mister. Mulţi credeau că cei doi fuseseră ucişi sau îndemnaţi să se sinucidă. „Gloanţele din Rudolf mi-au ucis speranţa şi credinţa”, îi spunea adesea Sissi fiicei sale, Marie Valerie. Odată ce fiul său cel liberal şi progresist murise, ea ştia că fragilul Imperiu Austro-Ungar începea să se năruie, fapt pecetluit de asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, nepotul soţului său, eveniment care avea să ducă nu doar la dispariţia imperiului, dar şi la declanşarea Primului Război Mondial.
Lipsită de sens şi speranţe, Sissi a început să rătăcească prin lume şi ţinută de doliu. A călătorit aşa prin toată Europa, ba chiar şi prin nordul Africii, refuzând protecţia forţelor de poliţie, aşteptând parcă să moară mai repede. Depresia ei lua forme bizare, astfel încât, la vârsta de 51 de ani, împărăteasa a decis să se tatueze pe braţe cu o ancoră, de parcă ar fi fost vreun marinar beţiv de rând. Sfârşitul i-a venit în ziua de 10 septembrie 1898, când vizita Geneva fără gardă de corp şi fără să-şi ascundă identitatea. Acolo, în oraş, un anarhist italian, pe numele său Luigi Lucheni, venise în Elveţia cu gândul să-l asasineze pe prinţul Paul de Orleans, ca un gest de protest contra clasei conducătoare.
Începând cu 1880, în decursul a trei decenii ulterioare, anarhiştii au reuşit să ucidă un ţar al Rusiei, un preşedinte al SUA, doi premieri spanioli, un preşedinte francez şi un rege al Italiei. Lumea se schimba din temelii din cauza anarho-bolşevismului.
Odată ce Geneva a devenit împânzită de ştiri cu privire la sosirea împărătesei, Lucheni a aflat că prinţul şi-a amânat sosirea, aşa că s-a decis să o ucidă pe Sissi, un „trofeu” mult mai important decât orice prinţ. Criminalul s-a apropiat pur şi simplu de ea, pe când Sissi se plimba pe un dig, acolo a înjunghiat-o în piept cu un mic cuţit, împărăteasa s-a oprit, crezând că a fost lovită cu pumnul, dar a căzut imediat. Deşi medicii au sosit cât au putut de repede, ea nu a mai fost salvată. A murit la scurt timp din cauza hemoragiei, inima sa fusese străpunsă de lama îngustă a cuţitului. A mai apucat să şoptească că a trăit, a iubit şi a mers prin lume, dar niciodată nu a găsit ceea ce căuta. Cât despre criminal, Lucheni a reuşit să fugă pe o stradă, dar a fost prins în cele din urmă de doi căruţaşi şi un marinar. Deşi acesta a mărturisit iniţial că acţionase singur şi din proprie iniţiativă, susţinând că o ura pe Sissi doar pentru că era împărăteasă, şi azi persistă zvonuri asupra unei conspiraţii.
După ce la Viena s-a aflat că făptaşul era un italian, mulţi italieni din imperiu au fost în pericol să fie linşaţi. Durerea şi furia au fost şi mai mari în Ungaria, unde poporul nu putea concepe ca o fiinţă care şi-a dedicat atât de mult timp pentru a face bine şi a-i ajuta pe cei săraci şi bolnavi, să aibă un asemenea sfârşit. Lucheni a fost trimis în judecată. Furia că pedeapsa cu moartea fusese abolită în Elveţia, fiind deci condamnat pe viaţă, acesta a scris că dorea să fie executat, semnând mândru: „Luigi Lucheni, unul dintre cei mai periculoşi anarhişti”. I-a fost dat să moară în închisoare, căci s-a spânzurat acolo cu propria curea, în ziua de 20 februarie 1910.